Cînd s-a propus în redacţie ca tema unui număr să fie dedicată semnificaţiei revoltei din Mai ’68 pentru viaţa contemporană, am avut impresia că vom păşi pe un teritoriu puţin cercetat. Între timp, preşedintele Nicolas Sarkozy a declarat că trebuie să fie lichidată moştenirea lui Mai ’68, ceea ce a declanşat în Franţa o adevărată furie mediatică: evenimentele de atunci sînt evocate, cercetate, dezbătute în presa cotidiană şi în revistele de specialitate, numere speciale, peste 40 de volume dedicate fenomenului mondial. Unii vorbesc despre caracterul anarhisto-troţkisto-maoist al stîngii extremiste care a întreţinut continuitatea manifestaţiilor şi a oferit vocabularul lozincilor. Alţii susţin că revolta de atunci stă la baza ideologiei neo-conservatoare, atît de familiară unor conducători ai zilei de azi. În Franţa, revolta studenţilor, a copiilor răsfăţaţi - cum s-a spus - s-a transformat într-o grevă generală, susţinută din vîrful buzelor de Partidul Comunist, toate ducînd la o criză politică de proporţii. Revolta s-a oprit în pragul unei revoluţii, care părea perfect posibilă în noaptea baricadelor pariziene. Sistemul a recuperat nemulţumirea prin concesii şi acorduri parţiale, astăzi vedetele lui Mai ’68 au intrat în politică, la stînga sau la dreapta, practicînd cu mai mult sau mai puţin talent exact ceea ce au detestat pe vremea cînd aruncau în poliţişti cu pietre smulse din pavaj. Caracterul predominant francez al "anului revoluţionar" ’68 e contestat de mulţi specialişti: în cronologia revistei L’Histoire, Mai ’68 a început în septembrie ’64 în SUA, cînd s-a organizat primul sit-in la Universitatea Berkeley, protest împotriva războiului din Vietnam. Tema a fost prezentă şi în protestele studenţeşti din Franţa. Aici, după atîta agitaţie, baricade, discursuri, totuşi numărul victimelor a fost derizoriu. În Mexic, în octombrie ’68, poliţia a tras în studenţi: 300 de morţi. Ar fi dificil de găsit o explicaţie comună tuturor revoltelor din acei ani. Asemănarea cu Primăvara de la Praga se bazează şi ea pe identitatea unor elemente exterioare: nici cei care se revoltau, nici cei care trăgeau în ei sau îi ciomăgeau nu erau din aceeaşi echipă. Am dorit să consemnăm aceste realităţi diverse, ţinînd seama de faptul că, pentru românii de după Mai ’68, evenimentele sînt la fel de îndepărtate ca războaiele punice. (M. B.)