Cînd spui psihologie sau psihoterapie te gîndeşti la depresivi, ţicniţi şi neajutoraţi, nu? În definitiv, la psiholog ajung cei cu probleme. Iată una din cele mai jenante prejudecăţi. În realitate, psihologia pentru deprimaţi e doar o parte a acestui cîmp de cercetare şi de intervenţie extrem de larg, ce înseamnă dezvoltarea personală şi optimizarea potenţialului uman. 
 
Să spui că psihologia e pentru cei cu probleme e ca şi cum ai zice că finanţele sînt doar pentru cei săraci. Adică numai cine e în deficit trebuie să ştie să socotească, să înţeleagă treaba. Sau e ca şi cum te-ai apuca de o afacere fără să ai habar de legile de bază ale economiei, de ceva marketing, de contabilitate etc. Viaţa şi interacţiunile umane (de la cele din cuplu la cele din organizaţie sau de la educaţia copilului la parametrii… fericirii) sînt un sistem complicat de forţe, pe care, dacă nu le cunoşti, o poţi da în bară mai uşor decît dacă făceai un mic efort de a afla cîte ceva despre psihologie. 
 
Din fericire, văd o mulţime de oameni la metrou care citesc şi cărţi de dezvoltare personală. Bărbaţi şi femei deopotrivă. Cel puţin ei sînt pe calea cea bună. Pentru că nu învăţăm în şcoală nici managementul conflictului, nici comunicare asertivă, nici măcar tehnici de relaxare. Aceste chestii de care se loveşte toată lumea la un moment dat (că oricine trece prin stres şi ar fi cazul să ştie cum e cu relaxarea) nu se predau nicăieri. E bine să citească omul despre ele dacă vrea să le cunoască şi să le controleze. Tot aşa cum e bine să ştie că un conflict se poate rezolva mai uşor – şi, eventual, cu cîştiguri de ambele părţi – dacă ştii care sînt mecanismele ce îl declanşează şi alimentează. Oamenii sînt uluitor de ignoranţi cu privire la lucrurile astea, lucruri din viaţa de zi cu zi, lucruri serioase şi grave. Şi li se pare ceva frivol să caute informaţie despre ele. Preferă să divorţeze sau să trăiască o viaţă de cuplu ratată decît să consulte un psiholog de cuplu, ca să afle ce nu merge, ce interacţiuni sînt deficitare etc. Nu se duc pentru că e „moft“, „fiţă“ sau „modă“… Le-aş spune: „OK, fraţilor, dacă ignoranţa e mai puţin snoabă, nu aveţi decît“. 
 
Cam atît aş avea de spus despre prejudecata că numai cine e ţăcănit se duce la terapie. Cine are mai multă minte ştie că la psiholog te duci şi atunci cînd nu ai probleme. Cînd ai nevoie pur şi simplu de o minte obiectivă care să îţi dea un feedback cu privire la o anumită situaţie socială care nu e optimă. Cineva care să ştie mai multe despre natura umană, astfel încît să descurce iţele unor interacţiuni tensionate. La serviciu, de exemplu, sau acasă. Şi, accentuez, nu e vorba de nici o boală şi nici măcar de conflict. Uneori e vorba de trasarea sau retrasarea limitelor personale, de negocierea cu un adolescent recalcitrant (dar copil bun), plictiseală şi plafonare etc. De 1001 de situaţii de viaţă cînd nu ai răspunsuri la îndemînă. 
 
Cine e şi mai în temă ştie că un psiholog poate avea formaţie de coach şi ştie ce face acesta. Un coach, pe scurt, îmbunătăţeşte performanţa unei companii, a unei echipe, dezvoltă potenţialul acelei echipe. Dacă te gîndeşti ce înseamnă asta în sens financiar, vezi automat ce contribuţie formidabilă are. Adică ce importante şi ce preţioase pot fi serviciile cuiva care ştie mecanismele defecte la nivel organizaţional care duc la performanţe financiare mai slabe (şi ştie cum pot fi îmbunătăţite). Care ştie să fie coach de lideri etc. Eu, personal, după opt ani de experienţă ca redactor-şef la Psychologies, şi după ce am vorbit cu o mulţime de terapeuţi, guru şi trainer-i, coach-i şi psihanalişti, subliniez că un coach bun e un psiholog (la bază). Pentru că, în România, coaching-ul a fost adjudecat de tot soiul de ingineri sau finanţişti care au făcut şi ei nişte cursuri de coaching şi cred că acum ştiu care e treaba. Nu ştiu. Trebuie să ştii psihologie ca să poţi optimiza oamenii. Dacă experienţa ta principală e de inginer constructor, e mai greu să faci performanţă cu un departament stresat din orice industrie. Pur şi simplu… nu. 
 
Bun, trecem acum la cei de grupa mare, cei care ştiu că azi nu mai vorbim aproape deloc despre psihologie (un termen vag şi impropriu) ci despre diverse cîmpuri de cercetare ale creierului – neuroştiinţele. Sau vorbim de behavioral economics (studiul comportamentului uman în contextul deciziei economice), domeniu unde cineva a luat Premiul Nobel pentru economie (Daniel Kahnemann). Direcţia este către tot ce e mai îngust şi mai specializat. Ca să înţelegi ceva din oameni e bine să îi desfaci pe bucăţele mici. Asta dacă vrei să înţelegi corect şi să nu generalizezi expunîndu-te la greşeală. Mai vorbim de tehnici de dezvoltare personală (inginerii noi ale sufletului, îmi place acest termen al lui Foucault), de tehnici de stimulare a creativităţii, de găsire a drumului propriu către fericire. În concluzie, psihologia (în lipsa unui termen mai bun) se ocupă de multe lucruri luminoase, nu doar de tenebre.  
 
Iuliana Alexa este jurnalistă, redactor-şef la Psychologies România.