Îmi amintesc că atunci cînd eram student-boboc de anul I, în Cluj, la Istorie, auzeam aproape săptămînal de la un seminarist teoria lui Immanuel Wallerstein despre „centru” și „periferie” în epoca bronzului. Eram noi prea tineri atunci, dar mi s-a părut interesant cum o teorie sociologică și macro-economică din epoca contemporană era utilă și pentru înțelegerea societății preistorice. Interesant e că atunci nu mă gîndeam că această teorie, care explică relația problematică a periferiei subordonate economic și cultural centrului dominant, este mult mai aproape de realitățile cotidiene și contemporane.

Fiind din Satu Mare, un oraș care de acum două secole, înainte de proiectul monumental al episcopului Hám János, avea încă aspecte semiurbane, m-am obișnuit cu atmosfera liniștită a centrului istoric mut și pustiu după ora 8-9 seara, cu două-trei mari evenimente urbane pe an (cel puțin în anii ʼ90). Pentru mine, evenimentul principal al anului era cînd ajungeam cîteodată în Oradea, centrul cultural, literar din zonă, sau în Debrecen, unde aveam rude. Pentru mulți din familia noastră – cei care au locuit în sate mici, tot mai depopulate, din județ –, „evenimentul” lor cotidian era cînd ajungeau în Satu Mare. „Centrul” simbolic, cultural și urban pentru ei era orașul meu natal.

După ce am ajuns în Cluj – centrul cultural maghiar cu peste 5-600 de evenimente majore în fiecare an –, m-am scufundat în efervescența orașului, o comoară pentru mine. Am simțit zilnic aglomerația orașului la ora cinci pe Memo, pe cea a studențiilor în baruri și cămine, care pentru noi atunci erau niște temple culturale. Am simțit că sînt într-un „centru”. Nici nu credeam că se poate și mai mult de atît. Secretul Clujului este și azi efervescența culturală și numărul enorm al tinerilor: un oraș care niciodată nu doarme. Un New York pe Someșul Mic, Silicon Valley sub Belvedere. Dar realitatea e că atunci cînd am părăsit Clujul, tot mai des cu avionul sau cu trenul, și am petrecut cîteva zile în Budapesta sau, în 2010, prima dată în Roma, mi-am dat seama, că „centrul” nostru primordial din Transilvania nu e chiar atît de central.

Mobilitatea fizică și virtuală, azi, ne permite să schimbăm statutul nostru periferic, semi-periferic sau central în orice moment, astfel că dimensiunea și dihotomia centrelor față de periferii nu mai sînt atît de vizibile. În timp ce din Satu Mare plecam rar în centre regionale (mai ales Debrecen sau Budapesta), din Cluj, în studenție, am ieșit tot mai des în marile centre europene. Mobilitatea mea se intensifica și mai mult cînd eram doctorand în Germania: orice bibliotecă de cercetare – centre academice și spirituale pentru cercetărori – era la o distanță de două-trei ore (fie cu bus sau cu avion). Era un vis, deși cotidianul meu din Erfurt părea „provincial” și „periferic” pentru berlinezi. Erfurt, în 2014-2015, era însă oarecum un centru pentru nou-veniți, refugiați sau cercetători temporari.

Diferența între centru și periferie, azi, nu reprezintă același conflict enorm, existențial cum era în trecut: un om din Dacia romană, de exemplu, dacă nu era soldat, negustor sau magistrat (sau senator), foarte rar părăsea orașul sau satul unde locuia. O vizită în Roma antică pentru un provincial era un eveniment divin, o revelație culturală. La fel și pentru străbunica mea: a ieșit din satul său mic (350 de locuitori) doar de cîteva ori în Satu Mare și în sate vecine.

Centrul și periferia, azi, sînt mult mai aproape. Dar eliminarea distanței și experiența personală de cîteva zile sau luni în marile centre culturale și financiare nu sînt suficiente pentru a dizolva stereotipiile și diferențele economice, culturale și sociale ce s-au stabilit prin obișnuință, tradiție și habitusul cultural între „centru” și „periferie”. În majoritatea cazurilor, statutul „central” al unor orașe e consecința factorului demografic, financiar, a efervescenței culturale și academice (care, la urma urmei, sînt dependente de factorul financiar și de istoria infrastructurală, spirituală). Pentru un ardelean, centrul este în Cluj, Tîrgu Mureș sau Budapesta. Pentru un bănățean, acest centru este în Timișoara sau în Szeged, pentru unii poate chiar în Belgrad sau Budapesta. Această structură ierarhică și interdependentă s-a păstrat datorită infrastructurii dualiste (austro-ungare), dar și tradițiilor academice și culturale multiseculare (mari centre culturale și universitare din secolele XVIII-XIX). Există centre regionale (Sibiu, Brașov, Arad, Miercurea Ciuc, Oradea), dar și centre semi-periferice (Turda, Blaj, Alba Iulia, Baia Mare, Satu Mare, Bistrița). Există centre temporare sau efemere, care din păcate au dispărut sau și-au pierdut importanța (marile centre industriale, orașe de minerit etc.). Statutul de „centru” deci nu este ușor de obținut și, de obicei, sînt doi factori principali: continuitatea istorică a statutului central pe plan financiar, cultural, spiritual și administrativ și acumularea puterii pe termen lung. Centrul, astfel, persistă nu numai în statistici financiare, bancare, industriale, dar și pe harta mentală colectivă. Centrul este constant recreat și în memoria comunităților, și astfel devine atemporal, în unele cazuri cu un aspect „etern” (Damasc, Roma, Atena, Ierusalim, Beijing). Centralitatea locului devine tot mai puternică prin pierderea monocromiei naționale sau lingvistice: orașele mari, imperiale, multietnice au șanse mult mai mari de a deveni centre regionale sau chiar globale după ce au pierdut statutul lor monoetnic și introvertit (Rotterdam, Amsterdam, Lisabona, Londra, Paris, Berlin, New York).

Un ardelean din secolul XXI, indiferent în ce oraș sau sat trăiește, rămîne cu un statut semi-periferic, așa cum a fost, de fapt, întotdeauna în istorie: rămîne la periferia culturală a Budapestei și la cea administrativ-juridică a Bucureștiului, cu foarte multe centre regionale, focare culturale importante. Milioane de români folosesc anual aeroportul din Budapesta și pe cel din București, la fel cum sute de mii de maghiari din România vizitează anual Budapesta din motive familiale, culturale, financiare sau științifice. La fel, mobilitatea internă din țară spre Cluj și marile centre regionale din Transilvania și Banat (Timișoara, Sibiu, Brașov) reflectă importanța centrelor locale și regionale.

În secolul XXI, conceptul de „centru” se diversifică: în viața mea personală, centrul cultural-regional este în Cluj, centrul istoric-academic în Budapesta, centrul „exotic” și rar vizitat în București. Pentru viața mea academică, centrul este în Roma, Frankfurt, Viena sau Mainz. Pentru spiritul meu cosmopolit și boem, centrul rămîne în Londra și Berlin. Dar în această cavalcadă culturală, unde mobilitatea atît de fragilă se poate prăbuși odată cu apariția unor microbi catastrofali cum este acest coronavirus, centralitatea și periferia se reinterpretează brusc: în timpul pandemiei, centrul devine orașul sau satul, natura sau camera, parcul sau chiar supermarket-ul din colțul străzii. Fragilitatea sistemelor globale și regionale o observăm acum în fiecare zi. Astfel, cel mai important ar fi să avem un „centru” în noi înșine.

T. Szabó Csaba este istoric al antichității, asistent la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, Departamentul de Istorie, Patrimoniu și Teologie Protestantă.