În lume, presa sănătoasă are doar cîteva opţiuni cînd ajunge să-şi definească rolul în raport cu publicul căruia i se adresează: să-l educe, să-l distreze sau să-l informeze. Dintre toate, presa din România a ales să-l instige.

 
Însă şi instigarea, ca să funcţioneze, cere puţină minte şi cîteva cunoştinţe de manipulare. Altfel, în plin avînt revoluţionar, rişti să-ţi conduci telespectatorii sau cititorii în plină criză de rîs, în loc de Piaţa Victoriei sau a Revoluţiei.
 
Maşina poporului şi bunăstarea guvernanţilor
 
Unul dintre multele momente în care jurnaliştii au lucrat cu dezinvoltură la stîrnirea telespectatorilor înspre proteste „ca-n Grecia“ au fost zilele în care s-au anunţat măsurile de austeritate, tăierile de salarii, pensii şi indemnizaţii speciale. Un moderator, din dorinţa de a arăta poporului desfrîul miniştrilor pe bani publici, a început să enumere maşinile cu care aceştia ajungeau la Guvern. Pe lîngă „bemveuri“ şi „icscinciuri“ acesta pronunţă, drept exemplu de extremă sfidare a guvernantului la adresa chenzinarului obişnuit, şi cuvîntul „volkswagen“. Dintre toate, accentul a picat pe maşina poporului – german, e drept, dar tot a poporului – iar din furia aşteptată a rămas ridicolul situaţiei. În acelaşi timp cu întîmplarea de la televizor, un ziar a fost aproape să-şi cîştige un miting în faţa redacţiei, dar a evitat, în ultima clipă, un titlu care ar fi putut să facă istorie: „În sfîrşit văd şi bugetarii ce e criza!“.
 
Presa de atitudine cu ţipete şi strigături
 
Cele două exemple, care nici nu sînt greu de găsit în presa de azi, trădează o defecţiune la sistemul de direcţie al presei devenită, de prea mult timp, de atitudine. Cînd ajungi să-ţi ţipi argumentele, cu semne de mirare şi întrebare în titlu, înseamnă că ţi-ai pierdut pe drum credibilitatea şi, din disperare, strigi. Apoi, după ce ţi se pare că s-a auzit unde trebuie, aştepţi ca cei mulţi să ţi se alăture şi să pui de-o mişcare amplă, protest, miting, adunare sau măcar de-o petiţie online, pe care să o numeşti cu emfază „naţională“. Şi dacă nu ţi se alătură nimeni de bună voie şi nu curg rîuri de oameni spre Guvern, Parlament, Cotroceni sau măcar Parcul Izvor, rămîne o singură opţiune: provoci. Cum s-a şi întîmplat, înainte de alegeri, cînd şefii sindicaliştilor din Consiliul de Administraţie al Realitatea TV au adunat cîteva autobuze de „protestatari“ care, coincidenţă, în faţa Guvernului au afişat pancarte cu sloganul „Noi vrem respect“, acelaşi folosit ca promo de televiziunea condusă de şefii lor.
 
Inutilitatea reporterului şi un nou gen publicistic
 
Mai tîrziu a început să apară „studioul“ din mijlocul protestului, sau „şezătoarea TV cu sindicalişti“. Se anunţă un protest, se aduce o masă în stradă şi în mijlocul oamenilor şi se stă la un taifas zbierat.
 
Relatarea, reportajul, investigaţia socială, care altfel „acopereau“ un miting, au murit şi le-a luat locul o invenţie nemaivăzută în alte culturi, un „gen“ mediatic tipic românesc. Dezbaterea din şezut, cu populaţie în spate şi pe lateral, plus leşinul peste cabluri şi camera mobilă. Lucru care a dezvoltat şi o nouă modă – politicianul stropit cu apă şi bătut cu ouă la ieşirea din talk-show.
 
Ca jurnalist de teren, trecut cîndva prin revolta periferiilor Parisului, mă simt din ce în ce mai inutil în această simbioză creată de ceva vreme între televiziuni şi protestatari, dintre protestatari şi politicieni, dintre politicieni şi moderatori. Ce-ai mai putea relata nou pentru ziarul de a doua zi, cînd protestul se confundă cu un mare talk-show cu public şi decorul este chiar Piaţa Victoriei? Alergarea politicianului s-a produs în direct, leşinul (aproape că) peste moderator, iar sloganul este fix mesajul promoţional al televiziunii cu care eşti în concurenţă.
 
Astfel, ajutate de presa de atitudine, protestele au devenit, treptat, nişte caricaturi uneori mai mari decît guvernanţii care ar trebui să fie ţinta lor.
 
Liviu Iolu este jurnalist la Evenimentul zilei.