Cum a apărut Colegiul Noua Europă?

Colegiul Noua Europă este rezultatul unei întîmplări care, ca toate întîmplările, nu e întîmplătoare, și al cîtorva întîlniri. Întîmplarea: terminasem mandatul de ministru al Culturii, respectiv îmi dădusem demisia – că n-am rezistat în nici un post mai mult de doi ani. Și un prieten german, pe care-l cunoscusem încă dinainte de ’89, a vorbit cu un prieten al lui, Wolf Lepenies, pe atunci rectorul Institutului de Studii Avansate din Berlin, să mă invite cîteva luni acolo, să revin la sentimente normale. E vorba de Tilman Spengler, sinolog și un om foarte activ în presa germană, pînă la un anumit moment. Așa am ajuns pentru șase luni într-un program al Institutului de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg. Și am văzut, pentru prima oară în viață, cum arată așa ceva. Și m-am gîndit că ar fi bine să avem și în România ceva la fel, deși mi se părea absolut utopic. După cîteva luni i-am spus asta și rectorului Wolf Lepenies. El m-a îndemnat să fac un proiect. L-am scris, dar fără nici o iluzie. Acel proiect a fost supus unui juriu în care erau reprezentanți ai Stanford, Princeton, Uppsala, North Carolina, Wassenaar și Berlin. Și acel juriu a avut bunăvoința să îmi acorde un premiu de 75.000 de mărci, cu condiția ca toți acei bani să fie folosiți pentru a întreprinde primii pași la întemeierea institutului. Premiul se numea „New Europe“ – de unde și denumirea Colegiului.

Dar de ce era asta o prioritate, atunci, la începutul anilor ’90, în plină tranziție?

Ca să înțelegeți de ce mi se părea atît de important trebuie să revenim la sistemul cercetării din România înainte de ’89. Noi am funcționat – și mă tem că și azi funcționăm, inerțial – după sistemul sovietic: cu multe institute de cercetări aflate, toate, sub umbrela Academiei. Asta se întîmpla la noi. Erau enorm de multe institute, cu cercetători prost plătiți și cu teme de cercetare impuse de la centru. Eu îmi doream un institut de cercetare nou, care să ofere o bursă mai mare decît salariul de atunci al cercetătorilor – nu vă gîndiți la sume uriașe: primele burse au fost de 500 de mărci pe lună. Și, mai ales, să-și aleagă singuri ce vor să cerceteze.

Mi-am propus deci, de la bun început, să păstrez independența instituției. Asta a fost și este în continuare o prioritate, pentru că sînt de părere – și am explicat asta mereu sponsorilor noștri – că în țările foste comuniste e încă devreme să implici statul într-o inițiativă. Pentru că, odată implicat, statul începe să aibă pretenții. Mi s-a dat, din păcate, dreptate, atunci cînd primul Institut de Studii Avansate din zonă, Collegium Budapest, a solicitat și a primit sprijin din partea statului maghiar pentru ca, la scurt timp după ce a început să investească, statul să impună teme de cercetare, personal etc.

Care au fost cele mai grele impedimente la momentul înființării?

Întîi de toate era problema sediului. La început, am funcționat la mine acasă ori la doamna Hasnaș acasă, pînă cînd am închiriat un apartament în strada Take Ionescu. În cele din urmă, am descoperit pe strada Plantelor o ruină: o casă veche, fără acoperiș, cu mult gunoi în curte și cu o inscripție pe care scria că e „proprietatea statului elvețian“. Am sunat la ambasadă și ei uitaseră de această casă care aparținuse cîndva comunității elvețiene din România. În această casă locuise șoferul comunității. Elvețienii au investit bani ca să reabiliteze clădirea, de asemenea, Volkswagen Stiftung (prin Wilhelm Krull). Iar Marina Hasnaș împreună cu un alt arhitect au făcut un proiect ca să o extindă și să o adapteze nevoilor institutului. Clădirea dispune și de spații de locuit pentru bursierii care nu sînt din București. Am cerut și bani pentru o bibliotecă. M-am străduit să fac un tip de bibliotecă universitară la zi, cu ediții serioase, cu o secțiune de istorie și filozofia religiei și cu alte domenii. Ceea ce face ca astăzi biblioteca să să fie frecventată de studenți de la toate facultățile.

Altă dificultate: ciudățenia instituției și a proiectului. Mai nimeni nu înțelegea rostul instituției. Apoi, chestii amuzante, care țin de situația noastră instituțională și mentală din acea perioadă. De pildă, am primit cadou cîteva computere pentru dotarea institutului. Cînd să le ridicăm de la vamă, primim o înștiințare că ne trebuie aprobare de la Ministerul Sănătății. Am rămas perplex, nu înțelegeam de ce ne trebuie un aviz tocmai de la Sănătate pentru niște computere. Explicația fiind că cei de acolo aflaseră că în computere puteau exista viruși…

Partea mai puțin amuzantă e cînd, după cîțiva ani, niște inși s-au gîndit că poate noi spălăm bani pentru campaniile electorale. A venit o echipă de la Curtea de Conturi să ne verifice. Evident, ce puteau găsi? Dar cea mai urîtă întîmplare s-a petrecut prin 1998, cînd eram ministru de Externe. Atunci, ziarul Ziua a publicat un text din care rezulta că eu am făcut acest institut plătit de nemți, pentru spionaj. În fine…

Am avut noroc să îi întîlnesc pe Tilman Spengler și pe Wolf Lepenies. Iar ei aveau relații strînse mai ales în Berlin, cu fundații și cu statul elvețian, cu care înființaseră și Colegiul de la Budapesta. Statul elvețian și Fundația Landis & Gyr (îi numesc pe Hugo Bütler, Iso Camartin, Heinz Hertach) ne-au finanțat de la bun început și continuă s-o facă și astăzi, cît s-o mai putea. Sîntem în criză. Perspectivele sînt destul de sumbre, pentru că au apărut schimbări de mentalitate în strategiile sponsorilor. Au apărut principii de finanțare care nu intrau în proiectul inițial: pe scurt, mesajul e că nu mai sînt finanțate instituții, ci doar proiecte. E ca și cum ai spune că finanțăm supa, dar bucătăria vă privește! Or, o instituție presupune cheltuieli. Și atunci am început să finanțăm proiecte. N-a fost neapărat rău, căci finanțatorii ne au obligat astfel să devenim mai dinamici. Dar această schimbare de strategie i-a marcat și pe candidații la bursă care, pentru a avea o șansă în plus, se străduiesc să se plieze pe temele proiectelor noastre. Or, asta ne readuce în situația pe care voiam s-o depășesc la început, legată de orientarea cercetării. Cu toate astea, mă bucur că am putut face unele proiecte. Unul dintre ele se numea „Europe next to Europe“ și era destinat țărilor de la marginea Uniunii Europene A prins bine, fiindcă e legat și cu o direcție și o preocupare a Uniunii Europene pentru politica de vecinătate. Apoi: spațiul Mării Negre, Azerbaidjan Georgia etc., o zonă neglijată…

Cum a evoluat problematica asta legată de libertatea de cercetare?

Candidații nu mai au o singură întrebare în minte: „Ce vreau eu să cercetez?“. Apare o a doua întrebare: „Cu ce fel de proiect aș avea mai multe șanse?“. Am fost în juriu la Collegium Budapest și am trăit acolo experiențe interesante. Unul dintre candidați venise cu un proiect legat de un manuscris de secol IV creștin pe care îl descoperise și voia să-l editeze. Și nu a luat bursa, pentru că juriul nu voia să promoveze o asemenea cercetare despre un document vechi. În anul următor s-a prezentat din nou, cam cu același proiect, dar formulat altfel. De data asta era vorba despre „probleme de gender în mînăstirile creștine din secolul IV“. Și a cîștigat. Asta e transformarea care se petrece, și simt uneori că un candidat se gîndește mai mult la corectitudinea politică, la actualitate, la Ucraina, Rusia, Serbia etc. decît la propriile lui curiozități de cercetător. Sigur, nu sînt teme neinteresante, dar faptul că a apărut drept criteriu în mintea lor constituie o mică abatere de la ceea ce ne-am propus la început.

Cum s-a schimbat peisajul acesta al cercetării, al institutelor, al universităților din România în acești ani?

Sîntem contemporani cu ce se întîmplă în Vest. Adică acolo sînt aceleași probleme, respectiv forme de finanțare. În America au apărut articole, dezbateri publice: e o criză a umanioarelor. A apărut un fel de gîndire pragmatică pe care noi am cunoscut-o înainte de ’90. Această nouă mentalitate în care umanioarele sînt subfinanțate, în care prioritate au subiecte de actualitate, a modificat masiv și profilul cercetării, și metodele ei. În această privință, de data asta nu atît în bine, cît mai ales în rău, sîntem contemporani cu Occidentul.

Care e cel mai mare succes al NEC în acești 25 de ani?

Tehnic vorbind, sîntem foarte bucuroși că în 1998, deci la patru ani după înființare, un juriu vienez, al cărui președinte era Ralf Dahrendorf, a oferit NEC premiul „Hannah Arendt“, o distincție oferită unui centru de excelență din Europa Centrală și de Est. E o calificare cu care și acum sîntem foarte mîndri.

Am făcut ceva important pe plan local și consider că e un succes. Am avut un program numit „ReLink“, destinat românilor care studiază în afara țării: niște burse care să-i ajute, pe cei care se întorc în țară, timp de un an sau doi, să se reașeze. Am avut un alt program care se chema „NEC Link“ în care ideea era ca Bucureștiul să iradieze spre universitățile din restul țării, iar fiecare bursier trebuia să-și ia un colaborator dintr-o universitate din teritoriu și să facă împreună cursuri extracurriculare, care nu erau în programul inițial. În fine, s-a mai întîmplat ceva important, fără voia noastră. Mulți dintre bursierii noștri au devenit miniștri, ambasadori, rectori universitari etc. Am descoperit că avem un palmares de tip École Nationale d’Administration fără să-l fi urmărit.

În fine, a contat faptul că prin institutele astea s-a refăcut relația cu mediul academic apusean. Uneori spun glumind: România a făcut primul pas în Europa în 1994, cînd s-a înființat acest colegiu, Noua Europă. Pentru că 2007 a fost o chestie mai mult sau mai puțin administrativă și birocratică.

Și cel mai mare insucces?

Da, sigur că orice candidat bun care nu reușește să ocupe un loc, pentru că locurile noastre sînt limitate, e o mică suferință intelectuală. Dar îi apreciez cu atît mai mult pe cei care, chiar după un eșec sau două, revin și poate în cele din urmă reușesc să obțină o bursă. Alt eșec apărut în vremea din urmă este că nu mai avem suficienți bani ca să invităm conferențiari din afară. Noi nu le puteam oferi un onorariu, dar puteam măcar să plătim hotelul și drumul. Acum s-a împuținat și această listă. În rest, cred că la socoteală ieșim mai bine cu partea de realizări decît cu unele inevitabile eșecuri. Încă funcționăm. Și asta e uimitor! Pentru mine, faptul că sîntem în al 25-lea an de la apariția instituției e ceva miraculos.

a consemnat Matei MARTIN