Primul pas în Europa – interviu cu Andrei PLEȘU, președintele Fundației Noua Europă

Publicat în Dilema Veche nr. 796 din 23-29 mai 2019
Presa românească de ieri şi azi jpeg

Cum a apărut Colegiul Noua Europă?

Colegiul Noua Europă este rezultatul unei întîmplări care, ca toate întîmplările, nu e întîmplătoare, și al cîtorva întîlniri. Întîmplarea: terminasem mandatul de ministru al Culturii, respectiv îmi dădusem demisia – că n-am rezistat în nici un post mai mult de doi ani. Și un prieten german, pe care-l cunoscusem încă dinainte de ’89, a vorbit cu un prieten al lui, Wolf Lepenies, pe atunci rectorul Institutului de Studii Avansate din Berlin, să mă invite cîteva luni acolo, să revin la sentimente normale. E vorba de Tilman Spengler, sinolog și un om foarte activ în presa germană, pînă la un anumit moment. Așa am ajuns pentru șase luni într-un program al Institutului de Studii Avansate din Berlin – Wissenschaftskolleg. Și am văzut, pentru prima oară în viață, cum arată așa ceva. Și m-am gîndit că ar fi bine să avem și în România ceva la fel, deși mi se părea absolut utopic. După cîteva luni i-am spus asta și rectorului Wolf Lepenies. El m-a îndemnat să fac un proiect. L-am scris, dar fără nici o iluzie. Acel proiect a fost supus unui juriu în care erau reprezentanți ai Stanford, Princeton, Uppsala, North Carolina, Wassenaar și Berlin. Și acel juriu a avut bunăvoința să îmi acorde un premiu de 75.000 de mărci, cu condiția ca toți acei bani să fie folosiți pentru a întreprinde primii pași la întemeierea institutului. Premiul se numea „New Europe“ – de unde și denumirea Colegiului.

Dar de ce era asta o prioritate, atunci, la începutul anilor ’90, în plină tranziție?

Ca să înțelegeți de ce mi se părea atît de important trebuie să revenim la sistemul cercetării din România înainte de ’89. Noi am funcționat – și mă tem că și azi funcționăm, inerțial – după sistemul sovietic: cu multe institute de cercetări aflate, toate, sub umbrela Academiei. Asta se întîmpla la noi. Erau enorm de multe institute, cu cercetători prost plătiți și cu teme de cercetare impuse de la centru. Eu îmi doream un institut de cercetare nou, care să ofere o bursă mai mare decît salariul de atunci al cercetătorilor – nu vă gîndiți la sume uriașe: primele burse au fost de 500 de mărci pe lună. Și, mai ales, să-și aleagă singuri ce vor să cerceteze.

Mi-am propus deci, de la bun început, să păstrez independența instituției. Asta a fost și este în continuare o prioritate, pentru că sînt de părere – și am explicat asta mereu sponsorilor noștri – că în țările foste comuniste e încă devreme să implici statul într-o inițiativă. Pentru că, odată implicat, statul începe să aibă pretenții. Mi s-a dat, din păcate, dreptate, atunci cînd primul Institut de Studii Avansate din zonă, Collegium Budapest, a solicitat și a primit sprijin din partea statului maghiar pentru ca, la scurt timp după ce a început să investească, statul să impună teme de cercetare, personal etc.

Care au fost cele mai grele impedimente la momentul înființării?

Întîi de toate era problema sediului. La început, am funcționat la mine acasă ori la doamna Hasnaș acasă, pînă cînd am închiriat un apartament în strada Take Ionescu. În cele din urmă, am descoperit pe strada Plantelor o ruină: o casă veche, fără acoperiș, cu mult gunoi în curte și cu o inscripție pe care scria că e „proprietatea statului elvețian“. Am sunat la ambasadă și ei uitaseră de această casă care aparținuse cîndva comunității elvețiene din România. În această casă locuise șoferul comunității. Elvețienii au investit bani ca să reabiliteze clădirea, de asemenea, Volkswagen Stiftung (prin Wilhelm Krull). Iar Marina Hasnaș împreună cu un alt arhitect au făcut un proiect ca să o extindă și să o adapteze nevoilor institutului. Clădirea dispune și de spații de locuit pentru bursierii care nu sînt din București. Am cerut și bani pentru o bibliotecă. M-am străduit să fac un tip de bibliotecă universitară la zi, cu ediții serioase, cu o secțiune de istorie și filozofia religiei și cu alte domenii. Ceea ce face ca astăzi biblioteca să să fie frecventată de studenți de la toate facultățile.

Altă dificultate: ciudățenia instituției și a proiectului. Mai nimeni nu înțelegea rostul instituției. Apoi, chestii amuzante, care țin de situația noastră instituțională și mentală din acea perioadă. De pildă, am primit cadou cîteva computere pentru dotarea institutului. Cînd să le ridicăm de la vamă, primim o înștiințare că ne trebuie aprobare de la Ministerul Sănătății. Am rămas perplex, nu înțelegeam de ce ne trebuie un aviz tocmai de la Sănătate pentru niște computere. Explicația fiind că cei de acolo aflaseră că în computere puteau exista viruși…

Partea mai puțin amuzantă e cînd, după cîțiva ani, niște inși s-au gîndit că poate noi spălăm bani pentru campaniile electorale. A venit o echipă de la Curtea de Conturi să ne verifice. Evident, ce puteau găsi? Dar cea mai urîtă întîmplare s-a petrecut prin 1998, cînd eram ministru de Externe. Atunci, ziarul Ziua a publicat un text din care rezulta că eu am făcut acest institut plătit de nemți, pentru spionaj. În fine…

Am avut noroc să îi întîlnesc pe Tilman Spengler și pe Wolf Lepenies. Iar ei aveau relații strînse mai ales în Berlin, cu fundații și cu statul elvețian, cu care înființaseră și Colegiul de la Budapesta. Statul elvețian și Fundația Landis & Gyr (îi numesc pe Hugo Bütler, Iso Camartin, Heinz Hertach) ne-au finanțat de la bun început și continuă s-o facă și astăzi, cît s-o mai putea. Sîntem în criză. Perspectivele sînt destul de sumbre, pentru că au apărut schimbări de mentalitate în strategiile sponsorilor. Au apărut principii de finanțare care nu intrau în proiectul inițial: pe scurt, mesajul e că nu mai sînt finanțate instituții, ci doar proiecte. E ca și cum ai spune că finanțăm supa, dar bucătăria vă privește! Or, o instituție presupune cheltuieli. Și atunci am început să finanțăm proiecte. N-a fost neapărat rău, căci finanțatorii ne au obligat astfel să devenim mai dinamici. Dar această schimbare de strategie i-a marcat și pe candidații la bursă care, pentru a avea o șansă în plus, se străduiesc să se plieze pe temele proiectelor noastre. Or, asta ne readuce în situația pe care voiam s-o depășesc la început, legată de orientarea cercetării. Cu toate astea, mă bucur că am putut face unele proiecte. Unul dintre ele se numea „Europe next to Europe“ și era destinat țărilor de la marginea Uniunii Europene A prins bine, fiindcă e legat și cu o direcție și o preocupare a Uniunii Europene pentru politica de vecinătate. Apoi: spațiul Mării Negre, Azerbaidjan Georgia etc., o zonă neglijată…

Cum a evoluat problematica asta legată de libertatea de cercetare?

Candidații nu mai au o singură întrebare în minte: „Ce vreau eu să cercetez?“. Apare o a doua întrebare: „Cu ce fel de proiect aș avea mai multe șanse?“. Am fost în juriu la Collegium Budapest și am trăit acolo experiențe interesante. Unul dintre candidați venise cu un proiect legat de un manuscris de secol IV creștin pe care îl descoperise și voia să-l editeze. Și nu a luat bursa, pentru că juriul nu voia să promoveze o asemenea cercetare despre un document vechi. În anul următor s-a prezentat din nou, cam cu același proiect, dar formulat altfel. De data asta era vorba despre „probleme de gender în mînăstirile creștine din secolul IV“. Și a cîștigat. Asta e transformarea care se petrece, și simt uneori că un candidat se gîndește mai mult la corectitudinea politică, la actualitate, la Ucraina, Rusia, Serbia etc. decît la propriile lui curiozități de cercetător. Sigur, nu sînt teme neinteresante, dar faptul că a apărut drept criteriu în mintea lor constituie o mică abatere de la ceea ce ne-am propus la început.

Cum s-a schimbat peisajul acesta al cercetării, al institutelor, al universităților din România în acești ani?

Sîntem contemporani cu ce se întîmplă în Vest. Adică acolo sînt aceleași probleme, respectiv forme de finanțare. În America au apărut articole, dezbateri publice: e o criză a umanioarelor. A apărut un fel de gîndire pragmatică pe care noi am cunoscut-o înainte de ’90. Această nouă mentalitate în care umanioarele sînt subfinanțate, în care prioritate au subiecte de actualitate, a modificat masiv și profilul cercetării, și metodele ei. În această privință, de data asta nu atît în bine, cît mai ales în rău, sîntem contemporani cu Occidentul.

Care e cel mai mare succes al NEC în acești 25 de ani?

Tehnic vorbind, sîntem foarte bucuroși că în 1998, deci la patru ani după înființare, un juriu vienez, al cărui președinte era Ralf Dahrendorf, a oferit NEC premiul „Hannah Arendt“, o distincție oferită unui centru de excelență din Europa Centrală și de Est. E o calificare cu care și acum sîntem foarte mîndri.

Am făcut ceva important pe plan local și consider că e un succes. Am avut un program numit „ReLink“, destinat românilor care studiază în afara țării: niște burse care să-i ajute, pe cei care se întorc în țară, timp de un an sau doi, să se reașeze. Am avut un alt program care se chema „NEC Link“ în care ideea era ca Bucureștiul să iradieze spre universitățile din restul țării, iar fiecare bursier trebuia să-și ia un colaborator dintr-o universitate din teritoriu și să facă împreună cursuri extracurriculare, care nu erau în programul inițial. În fine, s-a mai întîmplat ceva important, fără voia noastră. Mulți dintre bursierii noștri au devenit miniștri, ambasadori, rectori universitari etc. Am descoperit că avem un palmares de tip École Nationale d’Administration fără să-l fi urmărit.

În fine, a contat faptul că prin institutele astea s-a refăcut relația cu mediul academic apusean. Uneori spun glumind: România a făcut primul pas în Europa în 1994, cînd s-a înființat acest colegiu, Noua Europă. Pentru că 2007 a fost o chestie mai mult sau mai puțin administrativă și birocratică.

Și cel mai mare insucces?

Da, sigur că orice candidat bun care nu reușește să ocupe un loc, pentru că locurile noastre sînt limitate, e o mică suferință intelectuală. Dar îi apreciez cu atît mai mult pe cei care, chiar după un eșec sau două, revin și poate în cele din urmă reușesc să obțină o bursă. Alt eșec apărut în vremea din urmă este că nu mai avem suficienți bani ca să invităm conferențiari din afară. Noi nu le puteam oferi un onorariu, dar puteam măcar să plătim hotelul și drumul. Acum s-a împuținat și această listă. În rest, cred că la socoteală ieșim mai bine cu partea de realizări decît cu unele inevitabile eșecuri. Încă funcționăm. Și asta e uimitor! Pentru mine, faptul că sîntem în al 25-lea an de la apariția instituției e ceva miraculos.

a consemnat Matei MARTIN

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.