În 1997, în Germania, mi-am cumpărat un walkman, primul. O vreme, am umblat, mîndru nevoie mare, cu căştile pe urechi, trăind cu iluzia că mă izolez în tren, tramvai, avion. Am renunţat cînd mi-am dat seama (cam tîrziu, ce-i drept...) de ridicolul înfăţişării şi, mai ales, de faptul că ascultam muzică (clasică, se-nţelege!) şi zgomote, simultan. Mă durea capul. În plus, cu căştile mici mă dor urechile, cele mari îmi presează urechile pe braţele ochelarilor şi iar mă doare... La naiba cu walkman-ul! Am tratat cu dispreţ şi sculele apărute ulterior: diskman, iPod şi care-or mai fi. N-am, în schimb, nici un fel de reticenţă în a folosi orice aparat cîntător cu boxe, de la vechiul meu pick-up Nad la CD sau DVD player.Cu calculatorul mă descurc binişor, dar nu mai mult decît din postura de utilizator. Nu mai ştiu să programez. Nu sînt fanatic: prefer Linux, open source, în general, dar folosesc şi Windows.Nu am carnet de conducere, nici telefon mobil. Sînt singurul din familie care n-are. Nu ştiu cît voi mai putea ţine piept presiunii, deja mari (în legătură cu telefonul, fireşte). N-am nimic cu obiectul în sine, îl şi folosesc cînd e cazul şi dacă mi se spune ce şi unde să apăs (nu-i greu: cu excepţia mea, toţi cei de pe lîngă mine au), dar mă irită ideea de a deveni şi sclavul lui.