De regulă, deşi ne întîlnim cu ei peste tot, bătrînii sînt arar prezenţi pe agenda publică – sîntem prea preocupaţi de prezent şi viitor, de scandaluri politice şi intrigi de alcov, pentru a ne preocupa de cei ce reprezintă trecutul. Atunci cînd bătrînii sînt evocaţi, cel mai adesea sînt portretizaţi ca nişte milogi cărora noi, mai tinerii, le plătim pensiile şi care constituie masa de manevră pentru abjectele maşinării electorale şi de partid. Sînt prea mulţi, prea scumpi, prea deranjanţi.

Dar în pofida încăpăţînării mediatice şi personale de a ignora fenomenul, România îmbătrîneşte. Numărul nou-născuţilor este într-o scădere continuă, în ultimii 25 de ani – la ora actuală se nasc de două ori mai puţini copii decît la finele anilor ’80. Cu toate astea, nu sîntem deloc pregătiţi pentru a gestiona fenomenul îmbătrînirii demografice: în România, vîrstnicii (includ aici toate persoanele trecute de 55 de ani, nu doar pensionarii) ajung să fie un surplus pe care nu îl putem integra nici pe piaţa muncii, nici în societate. În 2012, 27% din persoanele cu vîrsta de peste 55 de ani sufereau de privaţiuni materiale severe. Înainte ca Guvernul Boc să introducă pensia minimă garantată – de 350 de lei, procentul vîrstnicilor suferind de privaţiuni materiale severe era de 35-40%, procent nemaiîntîlnit în nici o altă ţară europeană, în afară de vecina noastră de suferinţă, Bulgaria!

Traiectoria vieţii pe care o rezervă România tuturor cetăţenilor săi care trec de 55 de ani este intrarea într-un con de umbră, inactivitate şi, eventual, excluziune socială. Avem una dintre cele mai înalte rate de inactivitate în rîndul populaţiei vîrstnice (55 şi 64 de ani) – 55%, faţă de 44% media europeană şi 34% media naţională (2014). Corespunzător, rata de ocupare este foarte mică – de 41%, faţă de 64% media naţională. Mai rău e că lucrurile nu par să intre pe un făgaş mai bun, din contră: rata ocupării vîrstnicilor e în descreştere (cu 10 puncte procentuale mai mică acum decît în 1997), avem din ce în ce mai puţine persoane de peste 55 de ani care sînt ocupate şi din ce în ce mai multe persoane inactive.

De ce? Refuză vîrstnicii să muncească, sau piaţa muncii şi angajatorii sînt cei care îi refuză? E alegere deliberată, sau eşec? Paradoxal, dar sînt ambele! E ştiut că există o reticenţă a angajatorilor de a angaja persoane trecute de o anumită vîrstă, mai ales cînd vorbim de cei fără studii superioare şi de joburi unde sînt solicitate abilităţile fizice ale angajatului. Politicile Guvernului s-au dovedit ineficiente: deşi sînt prevăzute prin lege facilităţi şi stimulente pentru cei ce angajează persoane cu vîrsta de peste 45 de ani, rata de ocupare nu a crescut. Cauzele sînt multiple şi merită o discuţie separată. Cert e că există un apetit scăzut al angajatorilor pentru persoane trecute de 55 de ani.

Dar care e apetitul vîrstnicilor pentru muncă? Din totalul de un milion şi jumătate de vîrstnici (55-64) care sînt inactivi, 1.400.000 declară că nu vor să muncească. „Ce puturoşi, ce leneşi!“, sîntem tentaţi să exclamăm, în ton cu discursul propagat de la tribunele instituţiilor statului şi ale mass-media. Dar înainte de a ne indigna, ar fi bine să ne uităm ce fel de ocupare avem în rîndul vîrstnicilor. Vom observa o calitate slabă a ocupării: prea puţine joburi salariate (doar jumătate din cei ocupaţi sînt salariaţi), prea mulţi lucrători pe cont propriu, prea mulţi ocupaţi în agricultură şi prea mulţi lucrători familiali neremuneraţi. România are, în general, o problemă majoră legată de numărul mare al celor ocupaţi în agricultură, dar cînd vine vorba de vîrstnici, situaţia e mai gravă – de fapt, populaţia vîrstnică e suprareprezentată, faţă de alte categorii de vîrstă, în rîndul lucrătorilor pe cont propriu din agricultură. Două treimi (în jur de 60%) din lucrătorii pe cont propriu cu vîrsta între 55-64 de ani sînt concentraţi în agricultură, în timp ce media naţională e de 30!

Aşadar, ce motivaţii raţionale, economice de a continua să lucreze oferă vîrstnicilor piaţa muncii din România, în afară de propaganda neoliberală care ne spune că cine e inactiv e un parazit social? În România, majoritatea covîrşitoare a celor pensionaţi anticipat (81%) se pensionează imediat ce ating o vîrstă eligibilă (motivele legate de boală sau problemele legate de pierderea locului de muncă au o pondere infimă). Aceeaşi situaţie o întîlnim în toate statele foste-socialiste. Or fi esticii mai leneşi? Sau, cumva, există nişte motive structurale ale pieţei muncii din aceste state, legate de remuneraţia mică, de calitatea lamentabilă a ocupării, care fac pensionarea anticipată singura soluţie omenească? Există cumva o inadecvare a societăţii şi a pieţei muncii care împinge vîrstnicii spre inactivitate?

Sînt prea mulţi, prea scumpi, prea deranjanţi – părem a gîndi cu toţii, fără a ne întreba cum se îmbătrîneşte în România şi, mai ales, de ce se îmbătrîneşte aşa. Dar strategia struţului, de a băga capul în nisip, nu e niciodată o soluţie, pentru că mîine noi înşine vom fi şi mai mulţi, şi mai scumpi, şi mai deranjanţi.

Victoria Stoiciu este director de programe la Friedrich Ebert Stiftung.

Foto: Ioana Moldovan