La şapte ani de la dispariţia sa, cel mai original scriitor român postbelic şi primul nostru mare prozator postmodern, Mircea Horia Simionescu (23 ianuarie 1928 – 18 mai 2011), nu pare să aibă o posteritate pe măsura importanţei, diversităţii şi întinderii operei sale (care numără nu mai puţin de 25 de titluri în şase genuri diferite), operă de o ingeniozitate şi un rafinament stilistic inconfundabile, lîngă care pot sta puţine alte construcţii literare de la noi.
Tetralogia Ingeniosul bine temperat (compusă din romanele Dicţionarul onomastic, Bibliografia generală, Breviarul. Historia calamitatum şi Toxicologia sau Dincolo de bine și dincoace de rău, publicate între anii 1969-1983) reprezintă o suită de romane inclasificabile în felul lor, un monument literar sofisticat, fascinant, care continuă să-i minuneze pe cunoscători. În topul celor mai bune 150 de romane ale literaturii române, top rezultat în urma unei ample anchete realizate de revista Observator cultural de-a lungul întregului an 2000, tetralogia s-a situat pe locul 25, imediat după Ciclul Hallipa al Hortensiei Papadat Bengescu. În ciuda celor trei reeditări (nici acelea integrale), tetralogia n-a reuşit să treacă vreodată graniţa înspre publicul larg şi probabil nici n avea cum, întrucît rareori un scriitor a pretins un cititor cu mai multe calităţi.
Motivele pentru care Mircea Horia Simionescu nu este (atît de) cunoscut în afara mediului literar ar merita să fie discutate mai pe larg. În primul rînd este vorba, fireşte, de însăşi literatura sa foarte „literară“, rafinată şi, în ciuda umorului, dificilă. Ficționar fără limite, narator inteligent, subtil şi subversiv, mînuitor dexter al limbii şi galant al frazării, un balerin al genurilor (romanele sale nu sînt ceea ce este perceput, în mod convenţional, ca roman, avînd în acelaşi timp prea puţin epic şi prea multe personaje într-o compoziţie prea fragmentară, povestirilor uneori le lipseşte tema, notele sale de călătorie sînt mai mult note decît de călătorie, poeziile sale arată mai degrabă a schiţe şi meditaţii, iar jurnalele sînt cu de toate), Mircea Horia Simionescu nu şi-a oferit nici o şansă pentru a deveni vreodată autor de manual. Ceea ce, în condiţiile în care şcoala românească aduce enorme deservicii literaturii, s-ar putea dovedi, pe moment, marea şansă a operei sale.
La începutul acestui an s-au împlinit 90 de ani de la naşterea acestui uluitor scriitor, motiv pentru a-i dedica acest Dosar, pe de o parte un exerciţiu de admiraţie, pe de altă parte un act de stîrnire a curiozităţii acelora care, dintr-un motiv sau altul, încă nu l-au citit. La rubrica mea dedicată cărţilor revin cu cîteva consideraţii despre opera şi posteritatea lui Mircea Horia Simionescu, dar pînă acolo vă invit să-l (re)descoperiţi în următoarele pagini pe cel căruia cunoscătorii îi spun, simplu şi familiar, MHS.
Ilustraţie de Ion BARBU
