Civilizația europeană s-a format prin prisma relației maestru-ucenic, prezentă în școlile mănăstirești, în breslele medievale și în universitățile Occidentului. De la Socrate, Platon și Aristotel, triada filozofiei clasice care urmărește transformarea învățăcelului în dascăl, și pînă la atelierele artiștilor renascentiști, relația maestru-ucenic s-a dovedit foarte importantă în construirea unor genii. Probabil că Michelangelo nu ar fi pictat niciodată tavanul Capelei Sixtine dacă nu ar fi fost descoperit de Ghirlandaio, Mona Lisa a lui Da Vinci nu ar fi zîmbit enigmatic fără Verrocchio și este posibil ca întreaga cultură a lumii să fi arătat diferit dacă Aristotel nu ar fi fost profesorul lui Alexandru cel Mare.

Relația dintre profesor și elev este unică pentru că implică două elemente fundamental umane: învățarea și comunicarea. Consider că ideea de învățare este definitorie pentru om fiindcă implică atît adaptarea naturală la condiții străine individului, cît și înțelegerea experienței la nivel rațional și emoțional. Omul tinde către comunicare și expresie. Aristotel vede în om un animal social (zoon politikon), care nu este destinat doar dimensiunii biologice a existenței, ci și căutării fericirii și împlinirii. Acest ultim țel este tangibil doar prin ancorarea în comunitate, singura structură capabilă și să ofere individului independență față de constrîngerile naturale. Comunitatea de învățare devine astfel o structură superioară care răspunde și nevoilor spirituale ale elevilor.

Departe de situația ideală prezentată de variantele romantizate ale istoriei, relația dintre profesor și elev poate fi dificilă într-un mediu precum liceele din România. Deși există multe obstacole în clădirea unei relații care să cuprindă încredere de ambele părți, consider că nu trebuie susținută imposibilitatea comunicării între cele două instanțe. Nu cred că elevii sînt atît de rebeli și de răsfățați și nici că profesorii sînt așa de conservatori, de inflexibili și de lipsiți de interes precum sînt prezentați prea adesea în mass-media. Această opinie este susținută de mărturiile tinerilor care s-au simțit bine în liceu, ale profesorilor care s-au bucurat că ne-au avut ca elevi și de experiența personală. Am avut norocul să întîlnesc în școală și în afara ei oameni minunați de la care am avut enorm de învățat, dintre care unii mi au devenit mentori în adevăratul sens al cuvîntului. Sînt de părere că orice referință particulară ar reprezenta implicit și o omisiune, ceea ce ar fi nepotrivit și nedrept, așa că mă voi mărgini să prezint relația profesor-elev și să realizez un portret general al dascălului, cu implicațiile subiective ale propriei experiențe.

Epicur susține că omul învață cu mai multă ușurință de la dușmani decît de la prieteni, deoarece cei dintîi îi sesizează mai repede greșelile. Pentru mine, profesorul reprezintă acel prieten care poate afișa exigența și obiectivitatea unui dușman. Discuția în contradictoriu, element neglijat în școlile din România, este fundamentul formării oricărei opinii. Dintre profesorii mei, cel mai tare i-am admirat pe cei care m-au învățat să îmi formez, să îmi susțin și să îmi schimb opiniile. Îmi aduc aminte cu drag de momentele în care m-am simțit pusă în situația dificilă în care a trebuit să îmi susțin o opinie contrară opiniei majoritare, de emoțiile pe care mi le creau anumiți profesori în momentul în care trebuia să expun o idee mai neobișnuită.

Cei mai buni profesori pe care i-am avut au reușit să îmi creeze iluzia lumii reale, cu tot cu plasa de siguranță care să mă țină după cădere. Mă raportez adesea la metafora „plasă de siguranță“ cînd mă gîndesc la par-cursul meu intelectual și personal. În esență, parcursul fiecărui om reprezintă o ascensiune și, la fel ca în cazul unui traseu de alpinism, pericolul căderii este iminent. Părinții, mentorii și profesorii sînt cei care țin plasa de siguranță pentru tînărul aplinist neexperimentat, care confundă adesea stînca fermă cu cea care se poate disloca la cea mai mică atingere. Profesorul adevărat știe unde să țină această plasă, suficient de jos încît elevul să învețe ce înseamnă căderea și că aceasta poate produce suferință și frustrare, dar suficient de sus încît aceasta să nu lase urme de neșters. Scopul ultim al mentorului este ca elevul său să poată urca, în cele din urmă, muntele singur, fără nici o structură de siguranță.

În sfîrșit, consider că una dintre trăsăturile fundamentale ale unui bun mentor este să știe cînd este momentul despărțirii, cînd și cum să își ia rămas bun. Despărțirile, mai ales în cazul unor ființe care au împărtășit o conexiune specială, sînt momente dure și dificile, și care nu trebuie prelungite la nesfîrșit. Atașamentul și naivitatea ucenicului îl fac să creadă că maestrul său va fi întotdeauna aproape, fără să realizeze cît de important este să zboare singur. Venind ca o concluzie pripită la portretul unui dascăl ideal, consider că cea din urmă responsabilitate a lui este elegantul „la revedere“. 

Teodora Silvia Modoi are 19 ani, e studentă la Glasgow School of Art și anul trecut a obținut locul doi la concursul de eseuri pentru liceeni organizat de Dilema veche.