Evocarea unui artist de anvergura și tipul lui Horia Bernea are multiple sensuri în România de azi. Mai întîi și deasupra a orice este, desigur, pomenirea. În acest decembrie se împlinesc 20 de ani de la plecarea lui la Domnul. Pomenirea, pentru ortodocși – și e legitim să vorbim în acești termeni, căci Horia Bernea a fost un profund și autentic mărturisitor al lui Hristos –, are întotdeauna dublu sens. Pe de o parte, un sens ceresc și pentru asta ne rugăm lui Dumnezeu ca să-L pomenească El. Pe de altă parte, o pomenire pămîntească, ceva ca o agapă în care amintirea lui e oaspetele principal. La păgîni există doar a doua. La ortodocși există ambele, strînse cel mai adesea într-un singur eveniment. Astfel, pomenirea unui credincios înseamnă pentru prietenii lui rămași în viață o minunată ocazie să tatoneze și ei Cerul, sub protecția și modelul celui pomenit. În fond, și ei stau la rînd...

Există, desigur, și datoria pe care oamenii de cultură ai oricărei țări o au față de marii lor morți, față de cei care le-au clădit cultura. Revista Dilema veche nu este niciodată indiferentă în această privință. În ceea ce-l privește pe Horia Bernea, sînt convins că dacă se va încumeta cineva vreodată să scrie o istorie culturală a României anilor 1970-2000, el va fi acolo, proeminent, nu doar ca un mare pictor, nu doar ca un creator al unui remarcabil muzeu, ci ca un intelectual de prim rang care a lăsat României o consistentă moștenire culturală, deopotrivă materială și imaterială. Evocarea lui Horia Bernea este parte a unei pedagogii pe care sîntem datori să ne-o administrăm singuri, zi de zi, dacă chiar vrem să fim parte a unei culturi semnificative: să ne gîndim atît de des la cei mari care au fost pînă cînd nu ne vom mai putea gîndi la noi înșine fără să ne gîndim la ei.

În plus, în neliniștitul 2020, evocarea lui Horia Bernea înseamnă mult mai mult. Iată ce scria dl Andrei Pleșu în catalogul unei expoziții Horia Bernea din 1997:  „Eternul revoltat – spune într-o frugală însemnare Horia Bernea – este o «mortăciune». Tocmai acolo unde «elanul vital» pare să atingă paroxismul, unde semnele lui exterioare sînt de netăgăduit (dinamism, reactivitate insomniacă, obsesia veșnicei reînnoiri etc.), tocmai acolo ies la iveală simptomele unei insidioase necroze: organismul bolnav nu mai răspunde decît la stimuli din afară, mobilitatea reală e înlocuită de o agitație mecanică, fără acoperire lăuntrică. Horia Bernea încearcă prin tot ce face să păstreze o distanță igienică față de «mișcarea accelerată» a veacului, față de cultul lui pentru neliniște. Explozivității, el îi preferă concentrarea. Spiritului revoluționar, el îi opune experiența firescului. Firescul nu exclude neliniștea, dar o tratează ca pe o simplă materie primă, ca pe o condiție de depășit. Cu alte cuvinte, firescul refuză să se lase intoxicat de farmecul romanțios al neașezării, de fascinația unei permanente indispoziții revendicative. Firescul este libertate fără obsesia libertății, este curajul de a vorbi despre normalitate, pace interioară, bucurie, într-un context pentru care simpla lor invocare e un semn de filistinism reacționar. «Liberi cu adevărat – spune Horia Bernea într-o notă din 1980 – sînt cei care vor să reactiveze discreta imanență a vieții (...), nu cei care se declară liberi de orice sistem de referință»”.

P.S. Acest Dosar este, desigur, atipic: vorbim despre unul dintre cei mai mari pictori postbelici și sîntem într-o insurmontabilă imposibilitate tehnică de a-i arăta lucrările. Din păcate, apărem în condiții grafice și de tipar care fac imposibilă reproducerea decentă a unor opere de Horia Bernea, așa că Dilema veche îl evocă exclusiv din vorbe. Știm cît de mult îi plăceau conversațiile, știm cît de pline de sens îi erau vorbele și, mai ales, acum, după 20 de ani, vedem cît de puternice sînt amintirile lăsate celor din jurul său. Acest Dosar este alcătuit din materia amintirilor, poate nu foarte diferită de „materia visului” din care un personaj shakespearian spunea că sîntem făcuți noi toți. Ilustrațiile acestui dosar, atîtea cîte am mai putut avea în condițiile date, ne-au venit din colecția Muzeului Țăranului Român, din arhive private și, mai ales, prin amabilitatea doamnei Marga Bernea, căreia îi mulțumim pentru tot sprijinul.