Plînsetul Ranei

E prima poveste care mi-a venit în minte atunci cînd mi s-a propus să scriu despre război. 2006. Una din zilele alea însorite de toamnă tîrzie, care îmbie la o plimbare prin oraș. Sînt într-o cofetărie de pe strada Stavropoleos împreună cu soția mea și cu Rana. Pălăvrăgim banalități. Din senin, Rana izbucnește în plîns. O întreb ce-a pățit. Nimic. Doar că, văzînd oamenii care trec fără nici o grijă pe stradă, auzind rîsetele relaxate din jur, și-a amintit, brusc, de casă, unde oricînd liniștea unei zile ca asta poate fi spulberată de o explozie sau de împușcături.

Rana e irakiancă. Ne-am împrietenit la Bagdad, în 2003-2004, cînd eu am fost corespondent de război, iar ea a lucrat, ca producător, pentru diferiți jurnaliști. I-a dus într-unele din cele mai dure zone ale Irakului, inclusiv Fallujah și Ramadi, și de fiecare dată i-a adus înapoi în siguranță. Unui prieten al meu i-a salvat viața, punîndu-se între el și un rebel înarmat care voia să îl omoare. Întotdeauna sigură pe ea, cu un zîmbet ușor sfidător pe buze, mîndră că este o Ayyubi, nume făcut celebru de strămoșul familiei, Salah ad-Din, cunoscut în Europa ca Saladin, cuceritor al Ierusalimului. Niciodată nu o văzusem descurajată sau ezitantă. Acum, în schimb, este a doua oară de cînd a venit în România – e într-o vizită de cîteva săptămîni, la invitația noastră – cînd plînge. Prima oară a făcut-o atunci cînd am întrebat-o despre o cunoștință comună, un fost prizonier de la Abu Ghraib, și mi-a spus că dispăruse de cîteva luni și, probabil, fusese ucis de Al-Qaeda.

***

Războiul e o fetiță rănită pe care am întîlnit-o într-un spital de campanie din sudul Irakului, în primăvara lui 2003, căutînd să se adăpostească în brațele unei asistente, speriată de micul grup de jurnaliști, cu microfoanele și aparatele lor de fotografiat. E un desen făcut de Abha, fiul prietenului meu Hammudi, într-o zi în care nu l-a dus la școală pentru că Bagdadul era prea periculos: bărbați cu gurile arcuite în jos și sprîncene ce sugerează încruntarea, un lunetist cocoțat pe o clădire, totul la o lume distanță de florile, unicornii sau familiile care se țin de mînă, zîmbind, în desenele fiicelor mele. Sînt povești și fotografii ale altor copii, pe care le-am citit și văzut de-a lungul anilor și care nu mi-au mai ieșit din minte. Irakianul Ali, rămas fără mîini, cu arsuri pe tot corpul și cu întreaga familie ucisă în urma unui bombardament. Mama gravidă, tatăl, fratele și încă treisprezece rude. Sirianul Omran, scos din moloz la Alep, acoperit de praf, cu sînge pe fața încremenită, așezat pe un scaun și privind, șocat, în gol. O fetiță din Gaza al cărui nume nu l-am știut niciodată, inertă în brațele tatălui său disperat, la intrarea într-un spital care nu mai avea cum să o salveze. Fetița părea să fi avut vîrsta fiicei mele și văzîndu-i fotografia mi-am dat seama că, indiferent cît de călit îți închipui că ești, indiferent cîte ai văzut, tot poți fi dat peste cap, chiar și așa, de la distanță.

Războiul înseamnă SMS-uri trimise unui militar ucis de soția care auzise că a avut loc un atac în zona în care se afla unitatea lui. Șapte SMS-uri în care un mort era implorat să spună că este în viață. Războiul înseamnă și un telefon care te trezește din somn pentru ca vocea de la celălalt capăt să îți spună că un prieten al tău a fost ucis. O cameră de hotel în care pînă aseară – literalmente aseară – se adunau jurnaliști să bea ceva și să se destindă un pic. S-au adunat și în seara asta și beau din nou, mai mult ca aseară. Dar nimeni nu mai spune glume, nimeni nu mai rîde, nimeni nu se mai grozăvește cum s-a tras înspre el sau cum a explodat o mașină-capcană exact în locul în care se aflase cu cîteva minute mai devreme. Cîte o fată izbucnește în plîns. Cu cîteva ore mai devreme, unul dintre ei – unul dintre noi –, care aseară rîdea în camera asta, a fost împușcat în ceafă cu un Kalașnikov. 27 de ani și doi copii mici, care probabil că nici nu și-l vor mai aminti cînd vor fi adulți.

Războiul e carnea celor spulberați în explozii, grămăjoare arse ce atîrnă în copaci și sînt întinse pe asfalt și pe trotuare, adunate într-o sacoșă de plastic de cineva care trebuie să facă și treaba asta. E mirosul. Greu, dulceag, grețos, îți dă senzația că ți se lipește de nări și de gît. E corul de strigăte ale celor care își caută rudele la locul unde a avut loc explozia. Un bărbat care a supraviețuit. O fetiță despre care afli că a murit la spital.

Războiul apare în ultimele clipe ale somnului, cînd ești cufundat într-un vis fantastic care devine, brusc, zgomotos. Creierul se chinuie să inventeze o poveste pentru bubuiturile pe care le auzi, ca să te țină în vis, dar te trezești buimac și îți dai seama că sînt explozii ale rachetelor care lovesc și tot ce-ți rămîne e să te rostogolești lîngă pat, cu mîinile pe cap, așa cum ți s-a spus să faci dacă nu ai timp să fugi în adăpost, și să aștepți să se termine sperînd că următoarea nu o să cadă peste tine. Războiul apare și la luni de zile după ce te-ai întors acasă, cînd undeva se trîntește o ușă, iar tu tresari și primul gînd e că a explodat ceva.

Războiul e în lucirea de nebunie din ochii unor mercenari care nu pot trăi fără așa ceva, pe figurile întunecate ale unor bărbați despre care știi că au participat la luptele din nopțile trecute, în furia pe care mulți și-o varsă pe jurnaliștii veniți să filmeze locul unui atac, „Ce vreți să vedeți aici?”, „De ce îi filmați pe ai noștri sau ce a mai rămas din ei?”, „Dacă nu știau că o să veniți voi ca să arătați ce se întîmplă, ăia nu ar mai fi detonat bomba!”.

Războiul e imaginea unui militar german al cărui creier se scurgea prin casca spartă, pe care bunicul meu nu o uitase nici după ce trecuseră patruzeci de ani de cînd o văzuse. E sentimentul de alienare pe care îl ai cînd te-ai întors și îi vezi pe toți că rîd, discută nimicuri, își văd de rutină, planifică vacanțe sau o ieșire la un concert, incapabili să priceapă cum este acolo pentru că nici tu nu poți și nu știi cum să le explici. Și nici nu prea vrei.

***

Unul dintre hotelurile în care am locuit în Bagdad avea ca mascotă o maimuță, Zaki. A stat într-o cușcă în lobby, fără să tulbure pe nimeni, pînă cînd a început războiul. Prima parte a acestuia a fost așa-numita etapă de „shock and awe”, cînd bombardamentele americanilor au avut printre obiective și demoralizarea și sperierea adversarului. Exploziile care se auzeau în Bagdad păreau, într-adevăr, teribile, iar frica a înnebunit-o pe Zaki – i-a dat ceea ce la oameni se numește „shell shock”. Maimuța a devenit atît de agresivă încît, chiar dacă era în cușcă, proprietarii au fost forțați să o mute din lobby pe terasa clădirii, pînă cînd unui șofer i s-a făcut milă de ea și a luat-o acasă. Cîteva zile mai tîrziu, l-a rănit și pe fiul șoferului.

Am tot văzut, de cînd a început războiul din Ucraina, fotografii cu animale pe care stăpînii lor le-au salvat și le-au luat cu ei. Ascunse în cîte o pătură, ținute în brațe, par la fel de speriate ca și oamenii. Acelea sînt cazuri norocoase – pentru că în mijlocul unui război nimeni nu mai are timp să se gîndească la animale, e greu să le transporți chiar și pe cele de companie, ce să faci însă cu animalele din gospodării, adăposturi, grădini zoologice? Cine să mai țină cont, în toată nebunia, de faptul că și acestea suferă, se sperie, intră în panică? În Kabul, în anii ’90, grădina zoologică a fost chiar pe linia frontului și multe animale au murit în bombardamente, au fugit sau au fost ucise și mîncate de mujahedini flămînzi. Dacă bătălia Kievului mai continuă mult, s-ar putea să auzim din nou de astfel de povești, de data aceasta într-un oraș european, pentru că în 30 de ani, în loc să punem capăt războaielor, le-am adus mai aproape de ceea ce credeam că este lumea civilizată.

***

De cînd a început războiul din Ucraina e un adevărat șuvoi de imagini și povești care curg din televizor, de la radio, au invadat online-ul, rețelele de socializare, aplicațiile de mesagerie pe care le avem. Se discută în pub despre ce se întîmplă în Ucraina, se plînge la vederea unei fotografii, se aleargă în magazine pentru a se umple cîteva sacoșe cu alimente pentru ajutoare, se eliberează o cameră ca să primească refugiați, se scrie și se distribuie pe Facebook. De parcă ăsta ar fi primul război de care am auzit.

Așa a fost însă și prima oară cînd rușii au atacat Ucraina, acum opt ani, și cînd Statul Islamic a explodat în inima Orientului Mijlociu, cînd americanii au invadat Irakul sau cînd avioanele au lovit Turnurile Gemene, iar Statele Unite au răspuns declanșînd războiul global împotriva terorismului. Cu regularitate, războiul ajunge la noi, cu regularitate aflăm de ororile sale pentru ca, apoi, cu aceeași regularitate, să ne pierdem interesul. Sînt războaie de care uităm, chiar dacă ele continuă ani de zile după acele prime zile în care la televizor aproape că nu se vorbea despre altceva; ne amintim de ele doar cînd editorii dintr-o redacție consideră că un eveniment este suficient de relevant pentru a justifica o știre – iar „relevant” înseamnă, de cele mai multe ori, că numărul de morți este suficient de mare pentru a trezi interesul. Sînt și războaie despre care nu știm (aproape) nimic, pur și simplu nu ne interesează pentru că sînt prea departe, printr-un colț de lume de care abia dacă am auzit, pentru că ăia care se bat și mor pe acolo au pielea mai închisă sau ochii migdalați, pentru că se închină la un alt Dumnezeu, se îmbracă ciudat sau mănîncă cu mîna. Empatia poate fi rușinos de selectivă: nu ne spune nimic un refugiat din Africa sau Orientul Mijlociu, dar ne impresionează teribil un ucrainean alungat de armata lui Putin.

Vom uita destul de repede și de ucrainean și ne vom justifica indiferența spunînd că, în definitiv, războiul e la ei și nu are cum să ni se întîmple și nouă. Exact cum și-au spus-o și ucrainenii și, înaintea lor, irakienii, afganii și atîția alții.

Iar Putin și alți îmbuibați bolnavi de putere vor continua să trimită tinerii să moară și să ucidă alți tineri. Și tați. Și mame. Și copii.

Cătălin Gomboș este jurnalist la Radio România. A fost corespondent de război în Afganistan și Irak.

Foto: Fallujah (wikimedia commons)