E prea multă gălăgie. Nu vi se pare? Ascultați! Se aude? Toată lumea vorbește. Toată lumea vorbește deodată. Toată lumea vorbește deodată și incontinent. Logoree infernală dacă deschizi televizorul sau radioul. Avalanșă de cuvinte pe rețelele de socializare. Fraze arborescente în ziare. Și nimeni care să asculte. Sîntem într-un moment de tranziție. Era informațională e depășită. Intrăm într-o eră a in-comunicării în care cuvintele, deja golite de sens și de orice conținut informațional, se lovesc unele de altele, brownian, devin doar ecoul a ceea ce ar fi vrut să spună. Trăim o distopie: disoluția discursului public. Nu e de mirare că nu ne mai înțelegem.

Dincolo de această pandemie, care ne obligă să renunțăm la contactul direct, se comunică prost. În Parlament, ședințele nu mai au, deja de multă vreme, nici un sens, nici măcar unul politic. Limba de lemn s-a întins ca o plapumă călduroasă peste fotoliile în care se odihnesc aleșii. Cuvintele goale sînt refugiul perfect. Consemnul de vot îl dă liderul de grup – votul asupra unui amendament sau asupra legii e, cel mai adesea, dinainte știut. Micile trădări, sancționate sau nu, sînt trecute la pagube colaterale. Doar rareori se ajunge la dezbatere. Și, în caz de confruntare, nu stilul oratoric lipsește, ci logica elementară. Urmăriți-i pe aleșii voștri și veți constata, adesea, fie că vorbesc fără să spună nimic, fie că argumentele sînt cu totul lipsite de relevanță. Dezbaterea politică s-a transformat în atacuri la persoană. Limbajul de obor aproape că a intrat în jargonul instituțiilor publice. Și asta, nu pentru că tot felul de mardeiași au fost aleși în funcții reprezentative, ci pentru că gîndirea de mahala s-a generalizat, contaminînd vaste paliere ale discursului public. Șerban Nicolae, Florin Iordache, Cătălin Rădulescu sînt poate reperele exemplare ale acestui fenomen, dar ei nu sînt excepții, ci trendsetter-i. În loc să fie izolați, li se permite să se manifeste plenar, ba chiar sînt încurajați s-o facă de către cei care le răspund pe același ton.

Și presa contribuie, din plin, la întreținerea, ba chiar la cultivarea acestui vacarm. Talk-show-urile de seară sînt cutia de rezonanță a gîlcevii politice. E, desigur, un produs editorial facil și mult mai ieftin decît o anchetă jurnalistică serioasă: nu e nevoie decît de o masă lungă și de un moderator care să dea tonul – comesenii vor produce instinctiv pseudo-dezbaterea.

Ce lipsește din peisaj e intelectualul public și angajat civic care să pondereze zgomotul de fond și care să ofere repere: opinie avizată livrată pe înțeles și la timp, astfel încît fiecare dintre noi să putem pricepe ce ni se întîmplă. Moderația nu înseamnă abandonarea unor convingeri ferme, ci dozarea argumentelor prin care sprijinim aceste credințe în scopul de a atinge un consens sau măcar o bază de dialog.

Dosarul de față nu e o lamentație, ci un ghid, fatalmente incomplet, despre cum să facem ordine în spațiul public. Cum vorbim ca să ne înțelegem?