„Tu îți dai seama cîtă treabă am făcut împreună datorită pandemiei!?”, îmi spune tata încîntat, în timp ce-mi toarnă o ceașcă de țuică. Și are dreptate. De trei luni de cînd m-am „izolat” la țară, în casa părinților mei, într-un sat din Oltenia, tata mă trezește la ora 7 și plecăm la muncă. Tăiat via, curățat și plantat copaci, arat cîmpul și cărat bălegarul, semănat grîu, porumb, cartofi, dovleci, udat grădina, tăiat lemne, prășit și dat cu îngrășăminte, cosit iarba, plus nenumărate alte munci mai mărunte din gospodărie.

Pandemia m-a întors în timp, cînd, în vacanțe fiind, îi ajutam pe bunici la muncile cîmpului. Diferența e că acum îmi place. Puneți-mă să aleg între a încărca căruța cu bălegar împreună cu tata și a lansa o carte nouă la tîrgul de carte și voi alege bălegarul!

Dacă e să spun adevărul, obosisem. Pandemia mi-a oferit răgazul de a lua o pauză de la viața urbană și a mă întoarce la origini, vorba clișeului, fără a avea nevoie de un act de voință. Practic, n-am avut de ales și am fost fericit să fiu constrîns să mă retrag la țară: fără obligația de a fi online, doar pe cîmp; fără a mai fi la cheremul notificărilor din social media, doar atent la cîntecul păsărilor.

Astfel că, de aici, din livadă, de pe arătură și din pădure, n-am știut ce înseamnă nici autoizolarea, nici claustrarea, nici distanțarea socială. Lunile astea, abia seara, cînd intram în casă și deschideam televizorul, aflam dramele oamenilor, ororile din spitale și celelalte realități ale acestei nenorociri mondiale ale cărei cifre mi-au rămas abstracte. După o zi lungă de muncă pe ogor, privesc protestele din SUA ca și cum ar fi o secvență din Joker sau dintr-un videoclip Rage Against the Machine.

N-am bagatelizat cîtuși de puțin gravitatea situației, dar, luat cu treburile din jurul casei și cu munca cîmpului, am putut ignora destul de ușor moartea globalizată. În cazul meu, izolarea a fost nu doar locativă, dar și geografică și, mai ales, profesională. Am citit foarte puțin în această perioadă și n-am scris mai deloc. Am schimbat, la propriu, penița cu plugul. Faptul că bruma a continuat să cadă cînd pomii înfloriseră a fost o chestiune care ne-a preocupat mai mult, pe mine și pe tatăl meu, decît criza de spirt și de măști din farmacii.

Pe de o parte, am avut destul de multe de pierdut din cauza pandemiei. Bani, contracte, proiecte. În plus, mi-e foarte dor de colegii și de prietenii mei. Pe de altă parte, mi-e greu să mă plîng. Muncesc în natură și respir aer curat (niciodată n-am fost în forma fizică de acum), stau la taclale zilnic cu tata, dorm suficient, mănînc la ore fixe, am scăpat de presiunea socializării. Pandemia este, pentru mine, o perioadă sabatică.

N-aș putea spune că-mi doresc să dureze, dar nu m-ar deranja. Așa cum, în copilărie, în orice moment al jocului, puteai rosti cuvîntul magic „Piua!”, care te făcea, pentru o clipă, intangibil. Te retrăgeai din cursul întîmplărilor, te izolai de orice consecință, luai o pauză ca să-ți revii sau doar să privești spectacolul din jur fără a te expune vreunei acțiuni.

Nu știu cum sînt alții, dar mie pandemia mi-a oferit timp și liniște. Mă bucur încă de amîndouă.

Foto: Marius Chivu