Percepțiile unui sociolog despre 1989 și anii scurși de atunci
Întrucît un eseu ar fi extrem de dificil de închegat, îți propun ție, cititorule, cîteva gînduri sau începuturi de raționamente. Nu mă aștept să fii de acord cu majoritatea lucrurilor pe care le vei citi, dar sper ca măcar două sau trei dintre ele să te stimuleze intelectual.
A. De unde am pornit:
A1. În anul 1989, de-a lungul și de-a latul Europei de Est a avut loc finalul unui război mondial, mai lung și mai puțin sîngeros decît primele două, dar similar ca amploare și ca număr de victime secundare.
România a fost în tabăra pierzătoare. În ciuda gesturilor de independență făcute de Ceaușescu ici și colo, în unele domenii sau în altele, realitatea rămîne: sistemul socio-economic și politic din țara noastră a fost cel nulificat de istorie. Anii de suferință, bîjbîire și în unele cazuri nostalgie reflectă în bună măsură situația țărilor care au pierdut războaiele mondiale precedente, oficiale.
A2. Nu am intrat în comunism egali și nu am ieșit egali. Ceea ce comunismul a reușit a fost să nulifice sentimentul de comunitate și, prin dominarea mass-media, să ascundă existența diferențelor. O imensă Românie rurală era ascunsă păturii intelectuale din urban. Cartierele segregau clase sociale. Mobilitatea geografică era în genere redusă. Culturi și subculturi întregi conviețuiau în întuneric, fără să fie conștiente unele de altele. După 1989 ne-am descoperit unii pe ceilalți. Primul deceniu și în special primul an de după Revoluție au fost dedicate managementului acestei descoperiri, în multe privințe neplăcute.
B. Ce am făcut după aceea:
B1. Revoluția a fost făcută pentru tineri. Nu pentru tinerii din acel moment, care au petrecut decenii încercînd să-și găsească un drum, ci pentru cei de azi, adică cei născuți în 1990 sau mai tîrziu.
Cine avea 30 de ani sau mai mult la momentul Revoluției a trecut prin timpuri înfiorător de dificile. Obiceiuri, deprinderi, valori abia însușite s-au făcut scrum. Nu putem încă să procesăm durerea cauzată de această suprapunere nefericită a istoriei, un surghiun psihologic care a făcut multe răni. Dacă ce am scris nu e foarte clar, imaginează-ți un farmacist destoinic dintr-un orășel aflat în sud-vestul Germaniei care la vîrsta de, să zicem, 41 de ani se pomenește luat pe sus și pus la muncă în Gulagul siberian.
Rănile există și acum. Mi-e din ce în ce mai greu să găsesc oameni optimiști sau măcar obiectivi care să aibă 45 de ani sau mai mult. Cred că lumea și România s-au schimbat prea repede pentru ei. Există desigur excepții, și nu puține, dar o generație întreagă a înotat în ape tulburi. Claritățile, regulile, eficiența, transparența și legalitatea îi orbesc.
B2. Asociem tranziția cu o prăbușire economică. De fapt, conform statisticilor, am fost unici în sensul acesta în Europa de Est. Cehii, ungurii, polonezii nu înțeleg trauma românească a anilor ’90 și nu au cum s-o înțeleagă.
B3. Costurile adaptării la un sistem nou de valori au fost colosale. Bărcuța națională a vîslit inspirată peste momentul 2000, evitînd blocarea într-un năvod tip Meciar-Miloșevici-Lukașenko. Ne-a salvat rotirea constantă și obsesivă spre Vest, o trăsătură mai puțin prezentă în restul Europei Centrale și de Est decît credeam cu toții – după cum descoperim în acești ani.
Anul 2000 a fost un test sever al Revoluției și momentul cînd puteam să o pierdeam. În ciuda oprobriului actual la adresa cuplului Iliescu-Năstase, cei doi au fost activi în primii ani ai mileniului în sensul coordonatelor confirmate de public în 2000, adică integrarea în UE și NATO.
B4. Dacă am continua corelațiile, putem observa că integrarea în Uniunea Europeană este împlinirea idealurilor și dorințelor concrete de la Revoluție. Cei 17 ani dintre Revoluție și integrare sînt gri, o cenzură nefericită a istoriei. Privește-i cu simpatie pe ucraineni: ei sînt ca noi pre-2007, cu tot cu capitala extrem de prosperă și vestul complex din punct de vedere religios și cultural.
B5. Istoria PSD și a predecesorilor săi în acești treizeci de ani constă dintr-o mutare neîntreruptă spre dreapta din orice manual de știință politică, atît în plan economic, cît și al valorilor culturale. După șapte ani de guvernare „social-democrată“ practic neîntreruptă, România este penultima în Uniunea Europeană în ceea ce privește procentul din PIB cheltuit pe protecția socială (doar Ungaria e mai la urmă), iar de eliminarea cotei unice nu vorbește nimeni. Niciodată o lumină a progresismului, PSD pasează prin primarii săi și în clipele astea bani către Catedrala Mîntuirii Neamului, lipindu-se de cruce în fiecare campanie electorală.
De aceea zîmbesc cînd se vorbește despre PSD în termeni de „stînga“ sau, ironie supremă, cînd lideri ai partidului vorbesc despre „social-democrație“. Elemente-cheie din spatele acestor termeni – precum apărarea drepturilor minorităților de orice fel, atitudinea critică față de instituțiile cu autoritate, protejarea muncitorimii sau suprataxarea ariilor avute ale societății – lipsesc cu desăvîrșire.
Nu mai zîmbesc cînd conștientizez că deformarea termenilor deformează, la rîndul său, și gîndirea. Peste cîțiva ani vom fi probabil mai sănătoși.
C. Unde am ajuns?
C1. Marii cîștigători ai ultimilor treizeci de ani sînt orașele mari și județele cu orașe mari. Constanța și Craiova sînt excepțiile nefericite, atracția magnetică a Capitalei sugrumîndu-le. Integrarea în UE a dinamizat Transilvania. Teritoriul oficial al Bucureștiului nemaifiind de ajuns, populația se suburbanizează: unul dintre cele mai puțin populate județe ale anilor ’90 (Ilfov) e acum în prima treime a clasamentului. Relevant pentru multe narațiuni naționale este ce s-a întîmplat cu Iași: lipsit de fabrici din cauza izolării rutiere, orașul renaște acum pe baza tehnologiilor moderne, care nu necesită autostrăzi. Ardem etape într-un mod extrem de vivace.
C2. Ai observat că nu mai există pe buletinul de vot Partidul România Mare? Nu e un accident, a fost mîncat de PSD cu tot cu lideri, electorat și valori.
C3. Ai observat că nimănui nu i-a păsat de faptul că Antena 3 a pierdut încă un scrutin? Nici aici nu e vorba de o întîmplare, televiziunea ca mod de comunicare e acceptabilă pentru din ce în ce mai puțini.
C4. O rămășiță mică, dar vivace, a comunismului: teoriile conspirației. „Serviciile au planificat Colectiv“, „Cazul de la Caracal nu a fost un accident“, „Protestul acela nu e adevărat, totul e o manipulare“.
De ce corelez aceste scenarii minuțioase cu epoca ceaușistă? În spatele lor zace o premisă nespusă: „cineva are grijă“. Haosul nu există. Știe statul ce face. Lucrurile nu pot fi chiar atît de grave precum par, totul este o mise-en-scène. Realizată, invariabil, de stat și de instituțiile sale.
Teoriile conspirației sînt un refugiu sănătos psihologic pentru oamenii care nu pot înfrunta adevărul. Da, serviciile publice sînt chiar așa de proaste. Da, accidente stupide și criminale retează vieți în România, în fiecare zi. Da, nu controlează nimeni nimic sau, mai bine spus, toată lumea încearcă să controleze cîteva ceva și, în genere, eșuează.
Adevărurile acestea sînt extrem de dure. Conțin în ele sîmburele libertății: împing la sinteză, contrareacție, asumarea unei atitudini. Mult mai ușor este să crezi că totul e planificat. O fi o pernă toxică, dar poți dormi.
C5. La cei născuți după 1989 sau măcar după 1985 mă șochează în mod plăcut încrederea reciprocă, capacitatea de a construi împreună, raționalitatea. Ies la un protest cu cineva, dar asta nu înseamnă devoțiune eternă, nu înseamnă că îmi asum, ca întreg, tot grupul de protestatari. Prezum însă libertatea celuilalt.
Piața Universității din 1990 era un abandon total, o poveste arzătoare de dragoste cu istoria. Tinerii de azi sînt înțelepții care gustă politica precum o partidă de amor convenabilă, distractivă, întreprinsă cu plăcere, dar fără excese de către participanți, extrem de bine definită ca limite și repercusiuni.
Barbu Mateescu este sociolog.
Foto: Lucian Muntean
