De o inteligenţă scînteietoare precum diamantul – comparaţia aparţine unui intelectual francez care l-a întîlnit pe Andrei Scrima în anii 1970 –, omul nu predica exerciţiul inteligenţei în virtutea cunoaşterii, ci dreapta măsură între claritate şi curaj, balansul perpetuu între introspecţie şi detaşare de sine, asumarea limitelor trăirii fără a contraria necesităţile vitale, şi o subtilă dialectică între afecţiune şi asceză interioară în raportul cu semenii. Alegerea călugăriei este însă intelectuală, în cazul lui Scrima, chiar dacă idealul lui nu era strict intelectual. Or, fascinaţia exercitată în rîndul intelectualilor, în paralel cu parţiala neînţelegere stîrnită în mediul ecleziastic ortodox, vin poate de aici. Felul lui Scrima de a trăi monastic nu putea fi decît deconcertant, pentru că el nu corespunde imaginii pe care o astfel de vocaţie o are într-o lume în care credinţa în Dumnezeu e mai degrabă pasională şi dominată de virtutea supremă a ascultării, în vreme ce luciditatea e diabolică pentru că împarte lumea şi stîrneşte opoziții acolo unde puterea instituţională impune unitatea mai presus de individ. Scrima e însă perfect coerent cu vocaţia sa monastică. El nu se va fixa niciodată comunitar şi alveolar, ci va cultiva acea formă a elanului solitar care l-a mobilizat din primul moment şi care-l va conduce către un militantism de o cu totul altă natură. Unitatea este pentru el universală, iar comunitatea pe care o realizează această unitate se situează într-o lume non-mundană, o lume dincolo-de-lume care se dezvăluie însă prin semne şi urme lăsate aici şi acum.

Deşi fondator al unei mănăstiri în munţii Libanului şi părinte spiritual al comunităţii, Scrima nu a practicat decît o formă non-comunitară a monahismului: cea a pelerinajului, a unei itineranţe care în cazul lui a avut deopotrivă aspectul dezlînat şi ţinta precisă a unei Odisei. Între Ulise şi Pelerinul rus, Scrima a ales deci calea ca expresie a unei căutări prin care trebuia să împlinească ceea ce el ştia deja: că urmează Celui care i-a deschis calea, că păşeşte pe urmele Lui precum Ulise şi Telemah păşeau pe urmele zeiţei lor, şi că drumul arată de fapt singurul mod adevărat de a fi. De ce ? A fi, pentru Scrima, însemna a fi spiritual, or nu poţi fi astfel decît asemuindu-te cu Duhul în toată fiinţa ta. Această asemănare pune omul în mişcare, căci Duhul e viaţă şi viaţa e principiul şi sursa mişcării universale. Urmînd acest model, omul devine liber de orice constrîngere, chiar şi de aceea a pregătirii de plecare. Condiţia pelerinajului este şi aceea de a deveni cîteodată brusc nevăzut. Scrima ştia însă că a fi în mişcare perpetuă, a se face nevăzut sau, dimpotrivă, a apărea tot atît de brusc în faţa cuiva este desigur o formă de libertate, dar nu este o libertate oarecare. E vorba de un dar, şi acest dar e greu de purtat. Libertatea pură de orice determinaţie, spunea el, este atunci cînd nu mai urmezi voinţa proprie, ci laşi frîul fiinţei tale în mîinile unei puteri de altă natură decît puterea lumii. Cu alte cuvinte, libertatea asumată de Scrima era pentru el actul conştient al dăruirii totale, şi deci consecinţa firească a credinţei ultime că nimic nu este o întîmplare, un accident din senin, ci totul este un eveniment la care trebuie să reacţionezi atemporal şi non-mundan deşi, inevitabil, îl percepi cu simţuri pămînteşti. Libertatea adevărată nu se măsoară cu excelenţa virtuţilor exterioare, utile desigur pînă la un anumit punct, ci se cucereşte prin virtuţile intime, cele care ţin de cultura sufletului: victoria, niciodată definitivă, asupra vanităţii, a orgoliului, a emoţiilor şi a tentaţiei neantului. A urma Duhului, pe calea deschisă de acesta, presupune a cultiva virtuţile sufletului, or sufletul are logosul în el, dar nu ascultă de literă, ci caută, întotdeauna şi pretutindeni, Duhul. Condiţia împlinirii sufletului ţine deci de capacitatea de a surprinde prezenţa Duhului în semnele şi cuvintele lumii, precum şi de posibilitatea de a interpreta, cu siguranţă de atlet şi cu precizie de geometru, formele de manifestare ale acestuia.

Pe lîngă libertatea de a fi în permanenţă pe drum şi focalizat asupra virtuţilor interioare care îi permiteau să dejoace întotdeauna şiretlicurile vanităţii acestei lumi, Scrima cultiva cu precădere discreţia şi modestia. Prin definiţie, discreţia şi modestia nu se arată; ele acţionează ascuns, sub o aură de taină, căci totul nu poate fi spus, dezvăluit, destăinuit fără riscul smintelii. El accepta neliniştea fecundă ca pe o încercare a stăpînirii de sine, arăta o nesfîrşită bucurie în mijlocul tulburărilor şi al tristeţilor, vedea ca pe o împlinire posibilitatea de a aştepta ceva mult mai mare, mai grav şi mai puternic decît tot ce se împlinise deja. Scrima repeta adesea că lumea e tulburată şi că acesta este semnul prezenţei Duhului, aşa cum un înger cobora să tulbure apa scăldătorii Bethesda atunci cînd se producea minunea unei vindecări (Ioan, 5, 4). Mai puternic decît cel care învie morţii e, spunea el, cel care descoperă şi vindecă păcatul neputinţei. Ultima sa plecare a fost la fel de bruscă precum toate cele cunoscute de cei cu care era în contact. S-a făcut dintr-o dată nevăzut, lăsînd deschisă calea.

Anca Vasiliu este istoric al filosofiei antice in cadrul Centrului Léon-Robin, CNRS-Sorbonne Université.