Școala a fost un chin încă de cînd a început. Numai cine nu e părinte nu știe ce înseamnă să participi de pe margine, financiar, moral, fizic, la procesul de educație a copilului. Procesul nu e gratuit decît teoretic, dar acum nu despre asta e vorba, deși, la final, e vorba probabil mai ales despre asta. Ani de zile ne-am lamentat, pentru că știam foarte bine că acest proces e faultat în desfășurarea lui de mai mulți factori: programa; rezolvi programa, ajungi la profesori: salarii mizerabile, cadre didactice puține, mulți veniți, în învățămîntul primar, din zona refuzaților altor meserii, reciclați la locul de muncă (prima învățătoare a lui Vlad fusese înainte contabilă în cadrul Armatei, acum lucra cu copiii, și cînd spun lucra, folosesc un termen absolut impropriu, doamna era complet lipsită de vocație și nu avea nici cea mai mică treabă nici măcar cu tehnicile vechi de învățare, de ajunseserăm nu doar să nu mai vrea copilul să meargă la școală, dar nu mai voiam nici măcar eu să mai merg să iau copilul de la școală de frica interacțiunii cu doamna); lipsa cursurilor de perfecționare, de updatare la noi metode de lucru; lipsa resurselor, suplinite urechistic mereu, la oraș, de părinții cu bani – cei fără bani sînt priviți drept niște greutăți pe care trebuie să le care restul și, implicit, copiii la fel; de aici inechitățile sociale. În fine, mă opresc, deși pot scrie la nesfîrșit. Pandemia a venit ca un revelator pentru aceste probleme pe care toți le știam, la care a adăugat altele: cînd înghesui la grămadă 30 și ceva de copii într-o clasă, știi că procesul de învățare e complet viciat și cineva (în acest cineva intră mai bine de 50% din totalul clasei) va rămîne în urmă, dacă nu cumva îl vei pierde definitiv. Într-un dialog pe care l-am avut cu o profesoară de matematică, după ce-mi exprimasem uimirea că fiecare lecție de mate aduce o informație nouă și nu există timp pentru a „sedimenta“, cum se zicea pe vremea mea, ceea ce tocmai ai învățat, doamna mi-a răspuns că programa e făcută pentru a nu ține pe loc vîrfurile care, altminteri, s-ar plictisi. Deci școala noastră se adresează „vîrfurilor“. OK. Dar unde sînt ele? Și ce fac după ce termină școala românească, unde se duc, unde dispar? Și ce face cu ceilalți, non-vîrfurile, cei mai mulți, copii care poate excelează în domenii pe care școala românească le ignoră complet? De fapt, ce vom face și în școala în pandemie, scapă cine poate, cine are noroc. Trebuie să spun că, pe tot acest parcurs accidentat al școlii, există și excepții, de care unii, mai norocoși, au parte și care, de fapt, vin să confirme regula. Băiatul meu a avut și el noroc de cîteva: după ce am fugit mîncînd pămîntul de prima doamnă, doamna din Armată, am întîlnit o doamnă adevărată, Ioana Tarău, care a crescut, împreună cu alte învățătoare înzestrate, copii care se simțeau bine la școală, vorbeau liber, puneau întrebări, nu le era frică să-și dezvolte pasiunile, altele decît matematica. A fost primul noroc al lui Vlad. Cel de-al doilea a fost antrenorul lui de tenis, Dan Mirișan, un om care, la fel ca Ioana, avînd cu adevărat vocație să lucreze cu copiii, a crescut/crește nu doar jucători, dar a făcut și o super-trupă de copii. Pe Vlad, tenisul și întîlnirile de acolo l-au ajutat nu doar pe plan personal, dar și la învățat.

Acum, e prima oară după foarte multă vreme cînd trăiesc cu senzația că fiecare devine singurul responsabil pentru siguranța lui și a celor apropiați lui. Școala pe declarație pe proprie răspundere e la ani-lumină de România educată, nu? Dar, sigur, și fără pandemie, copiii oricum pe proprie răspundere mergeau la școală: pe proprie răspundere cădeau în haznale improvizate în curte pe post de toalete, pe proprie răspundere scăpau, dacă scăpau, de cutremure, incendii, de tavane prăbușite fără ajutorul vreunui cataclism natural.

Dacă la asta mai adaugi un virus care își face de cap cu sistemul imunitar al societății, vei avea un peisaj semi-apocaliptic în care, cel mai probabil, începînd din 14 septembrie, vom deveni, unii, paranoici, înspăimîntați, alții conspiraționiști și mult prea relaxați, fiecare după posibilități, limite și educație, dar cu toții vom trage ponoasele. Iar efectele acestui moment care, în ceea ce ne privește, cumulează perfect, ca în accidentele aviatice, greșelile trecute, aliniate acum exemplar la start, vor fi resimțite multă vreme de acum încolo.

Cecilia Ștefănescu este scriitoare.

Foto: wikimedia commons