Părintele Arhimandrit André Scrima era o figură cu totul neobișnuită pentru peisajul monahismului românesc. Dar tot mă întreb dacă reticența mediului monahal în a-l asimila drept unul de-al cinului, drept un frate deplin se datorează biografiei sale cu totul ieșite din comun sau deschiderilor sale ecumenice.

Răspunsul stă în distanță. Distanța geografică a dus la distanțe lăuntrice greu de recuperat: neînțelegeri, suspiciuni, judecăți aspre. De aceea el este perceput în mediile monastice ca un fiu rispitor încă neîntors. Adevărul însă este că el face figură de Daniil în țara Babilonului: un bărbat înțelept și plin de har deopotrivă, fidel Tradiției strămoșilor, însă slujind lui Darius Medul, ca să-l ajute și să-l întărească (Daniil, 11, 1), tîlcuindu-i păgînului Belșațar vedeniile minunate, dar judecînd aspru pe bătrînii poporului său prinși în fapt asupra Suzanei. De aceea cred că, odată întors acasă, Părintele Scrima va fi, cum și este, redescoperit și înțeles cum se cuvine de cei care sînt casnicii săi. Pentru că mi se pare ciudat să-i reproșezi deschiderile ecumenice unui exilat care nu putea supraviețui lăuntric și nu numai fără interacțiunile cu străinii. Să ne reamintim că plecarea lui, în fapt o expulzare grațioasă, e una din marile neghiobii ale neamului său. Și că, în ceea ce-l privește, se cade ca mai degrabă să-i cerem iertare decît să-l judecăm. Doar prin pocăință putem cu adevărat depăși orice distanță.

Părintele avea o întreagă teorie despre rolul fundamental al experienței străinului pentru un creștin și, în același timp, spunea că monahul este străinul prin excelență, căci înstrăinarea de lume este regula lui fundamentală. Găsesc că e interesant să-l vedem pe Pr. Scrima însuși, ucenic al legendarului monah Ioan cel Străin, făcînd figură de străin printre monahii noștri. În ce măsură îl simțiți dumneavoastră personal ca pe un străin și în ce măsură îl simțiți ca pe un frate?

În Agrapha puse pe seama Domnului Iisus Hristos se regăsește un cuvînt care se potrivește de minune părintelui André Scrima: nici un om înțelept nu-și zidește casa pe punte. Străinul este cel care nu-și zidește casă în lumea aceasta și prin modelul său de viețuire ne arată și nouă care este calea. Și nu este vorba doar de o înstrăinare față de lume și de cele ale ei. Înstrăinarea monahului surprinde și un moment de înstrăinare față de obștea care l-a născut și crescut duhovnicește. Momentele de singurătate cu Domnul sînt mai prețuite decît legiuitele întîlniri cu frații sau participarea la ritmurile comunitare specifice. Așa că, dincolo de învelișul tare al istoriei, văd voia lui Dumnezeu arătată în momentul plecării Părintelui André în străinătate. El a trăit astfel o înstrăinare și de neamul său, dar și de comunitatea monastică în sînul căreia a răsărit. E foarte comod să stai printre ai tăi chiar și cînd te cerți cu ei: te cerți într-o limbă comună și pentru lucruri comune. Părintele André însă s-a aruncat în mare precum Petru odinioară după Înviere: gol și lăsînd în urmă corabia cu frații săi. Și prin aceasta el, fratele, s-a făcut părinte. Și așa îl simt acum, ca pe un părinte.

Nu de puține ori mi se pare că Părintele Andrei Scrima scrie nu doar ca un intelectual ortodox de înaltă calitate, nu doar ca un teolog rafinat, ci chiar ca un mistic. Afirmații precum „Întruparea e mai tare decît Învierea” (aceasta se poate găsi undeva în „Comentariile la Evanghelia după Ioan”) nu pot fi în nici un fel demonstrate teologic, ci doar susținute mistic. Iar Părintele face afirmații de genul acesta, presărîndu-le în discursul teologic altfel fără cusur. Îmi spun că asemenea intuiții sînt imposibile fără o profundă experiență mistică, fără un exercițiu monastic bine asimilat. Mă înșel?

Afirmația că „Întruparea e mai tare decît Învierea” străbate ca un fir roșu întreaga experiență a Bisericii dintotdeauna. Ea pleacă din ioaneicul „Și Cuvîntul s-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” și-și regăsește în fiecare generație, dar și loc geografic o anumită expresie culturală. Întruparea este premisa Învierii, o spune Sfîntul Ioan Damaschin. O spune mai întîi Domnul lui Nicodim: „Și nimeni nu s-a suit la cer, decît Cel ce s-a pogorît din cer, Fiul Omului care este în cer” (Ioan, 3, 13). Și nu trebuie să fii mistic pentru a te regăsi în această afirmație atît de puternică. Dar cred că părintele André este un mistic nu doar pentru că a presărat astfel de nestemate în discursul său, ci pentru că a neguțătorit cu negoțul cel bun și a vîndut toate pentru cumpărarea Nestematei de mare preț. Un om silit să trăiască în contexte diferite, din India pînă în Vatican, Statele Unite sau Liban, un om capabil să mistuie lăuntric pe Rumi și pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul, un om pentru care și Athenagoras, și Ioan al XXIII-lea pot fi interlocutori și prieteni, ei bine, acest om trăiește ceva din frumusețea Întrupării Logosului. E drept că la plinirea vremii acest Logos s-a sălășluit într-un mediu semitic, dar gloria credinței creștine a fost cununia cu helenismul. E adevărat că s-a născut dintr-o evreică, dar acest lucru nu-i oprește pe coreeni s-o reprezinte cu ochi migdalați sau pe indieni să și-o închipuie purtînd un sari. Părintelui Andrei i-a plăcut enorm de mult să adulmece aceste adieri ale Logosului în culturile pe care le-a cunoscut și prețuit. Or, misticul este acela care, dincolo de toate învelișurile de carne, de timp, de spațiu, vede mereu pe Cel ce este nevăzut, simte atingerea Celui neatins și trăiește binecuvîntînd pe Domnul în tot locul stăpînirii Lui.

Părintele Scrima spunea că monahul este cel care e anume făcut ca să aibă experiența adevărului deplin, adică a unei cunoașteri simultane cu inima și cu rațiunea. Nu e o tensiune între această idee și atașamentul adesea afirmat și dovedit al aceluiași Părinte Scrima la isihasm?

Poate că nu am înțeles eu bine întrebarea, dar isihasmul presupune tocmai unirea minții cu inima și închinarea acestei cununii lăuntrice lui Dumnezeu. Sfîntul Grigorie Palamas însuși era un om de o cultură înaltă și nu a făcut din asta un punct slab al biografiei sale. Sfîntul Maxim a reușit să păstreze cîrma Ortodoxiei dreaptă și datorită abilităților sale dialectice, iar Sfîntul Grigorie de Nyssa recomandă creștinului pe de-a dreptul modelul lui Moise care s-a făcut fiul fiicei lui Faraon, fiul înțelepciunii lumii acesteia după tîlcuirea lui. Pentru isihaști este la fel de periculoasă o situație în care mintea este despărțită de inimă, dar și una în care inima trăiește fără paza minții. Iar în istoria Bisericii a fost osîndit atît mesalianismul, cît și raționalismul. E drept că e greu de păstrat tocmai acest echilibru între rațiune și inimă, dar să nu uităm că aceasta nu e doar operă omenească și că, de asemenea, în lumea aceasta doar ne exersăm în această lucrare. Sîntem încă în sala de antrenamente, iar orice exces este, din păcate, încă posibil.

Într-un sens, Părintele Scrima a fost produsul de lux al Rugului Aprins. Credeți că mai e posibilă o experiență a legăturii atît de profunde dintre intelectualii creștini laici și călugări precum cea a Rugului Aprins?

Desigur că este posibil. Cînd intelectualii creștini devin călugări este cel mai ușor... Nu știu însă dacă acest lucru este posibil la nivel de program asumat de o anumită instituție. Să ne reamintim că experiența Rugului Aprins a fost mai degrabă un dar al lui Dumnezeu, o irumpere a harului în viața unei Biserici ce se pregătea să dea piept cu hula comunistă. Pentru ca acest lucru să se întîmple e nevoie de rugăciune pentru că din pricina ei l-au căutat cei din Rugul Aprins pe Ioan cel Străin. Rugăciunea a fost aceea care l-a mijlocit pe Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu, tuturor celor care l-au căutat acolo, în acest loc și timp. Apoi eu cred că astfel de întîlniri, desigur nu de intensitatea celor de atunci, au mai avut loc și încă vor mai avea loc. Îmi vine în minte întîlnirea Părintelui Paisie cu Horia-Roman Patapievici sau cea a lui Ioan Alexandru cu Părintele Cleopa. Atîta vreme cît slujește Celui Întrupat, Biserica va găsi căi și metode să-L vestească în orice loc și oricărui om. Și o va face cu delicatețea acelui rug aprins care, deși ardea de prezența Celui ce este foc mistuitor, nu consuma distrugînd materia, ci o înfrumuseța și îi dădea perspectiva veșniciei.

interviu de Sever VOINESCU

Explicație foto: Tînărul monah Andrei Scrima, la Mănăstirea Sihăstria (primul din dreapta, așezat). Printre călugării de lîngă el se pot recunoaște trăsături ale Pr. Petroniu Tănase (primul din stînga, în picioare) și Pr. Cleopa (al treilea din stînga, așezat), 1956