În timpul pandemiei mi-a devenit clar o dată în plus că perioadele de criză, de tensiune, situațiile cu miză ridicată sînt pentru diavol prilejul favorit de a-și vîrî coada. Diavolul e prostia – spunea Al. Paleologu. Și ce altceva e proliferarea conspiraționismelor, dictatura părerilor arbitrare, invazia falselor competențe – receptate cu sete de către un public deconcertat, speriat, neîncrezător în establishment, dar credul în fața oricărui șarlatan – dacă nu o enormă manifestare de prostie planetară? Prostie a cărei tribună și infrastructură vitală o constituie, în marea lor parte, mass-media și rețelele de socializare. Libertatea de exprimare, comunicarea neîngrădită, esența „binelui” democratic, au devenit instrumentul prin excelență al Răului.
Cred că amploarea traumei produse de izolarea din timpul stării de urgență a fost direct proporțională cu schimbarea pe care aceasta a adus-o în cotidianitatea vieților noastre. Pentru mine, „acasă” e de mai multă vreme centrul bucuriilor, plăcerilor și al preocupărilor – în mai mare măsură decît pulsul orașului sau viața cetății. Statul acasă, întrerupt, de altfel, de scurte evadări zilnice, timpul petrecut în „paradisul cazanier” al unei case întortocheate, aglomerate, vii și populate nu a ajuns la cote asfixiante.
Lăsînd la o parte angoasele firești din vremea pandemiei – teama pentru părinții vulnerabili în fața bolii și spectrul unei crize economice acutizate pînă la anarhie –, izolarea mi s-a părut o perioadă de grație: am evitat, ca și înainte, toxina insidioasă a televiziunii; mi-am făcut iluzia că boala nu îi afectează pe copiii mici și că noi, părinții, relativ tineri și în putere, am face față fără complicații unei eventuale îmbolnăviri; și am fost în permanență recunoscător întîmplării care face să fiu sănătos, să stau într-o casă cu curte și să nu am de plătit chirii, credite presante sau rate la bancă.
Am trăit, de asemenea, un straniu sentiment de anestezie, comparabil cu ceea ce am simțit în decembrie 1989. Știam că se trage și că mor oameni, nu știam încă dacă lucrurile vor evolua spre bine, dar eram, cu toate acestea, de un calm îngrijorător. Eram curios să aflu deznodămîntul evenimentelor, dar nu reușeam să vibrez sau să mă inflamez. Mă simțeam doar un spectator – atent, dar distant – al evenimentelor din jur. Poate că e vorba de un mecanism lăuntric de protecție, de o rezistență interioară, de un atenuator care se interpune între mine și realitate. Sau e doar o mai veche aversiune față de „patetizări”, pe care îmi amintesc că o aveam încă din fragedă copilărie.
Izolarea mi s-a părut o situație-limită; dar nu în sensul clasic, al situației în care ești nevoit să iei decizii capitale, de viață și de moarte, ci într-un sens simplu, de bază: a te afla suspendat pe limita dintre lucruri și situații, pe granița dintre trecut și prezent. Nu eram perfect liber, dar nici încarcerat cu adevărat, nu munceam, dar nici nu stăteam degeaba, eram îngrijorat, dar și vesel, nu mai aveam parte de trecutul cu care eram obișnuit, dar viitorul întîrzia să se contureze. Linia imaginară, insesizabilă a momentului prezent devenise un buștean în toată regula, pe care puteai zăbovi. Izolarea a creat iluzia unei vieți cvasi-paradiziace, în afara timpului, și a făcut posibilă experiența suprareală a unui prezent continuu. E vorba, desigur, de o experiență artificială, simulată, „furată”. O astfel de lume, un asemenea „paradis” nu e durabil („sustenabil”, în romgleză) – mai ales în condițiile în care vrei să trăiești așa cum ai fost obișnuit să o faci: în siguranță, confort, consum.
O să mă urmărească multă vreme imaginea oximoronică a „metropolei patriarhale”: mari orașe fără aglomerație, fără mașini, fără hărmălaie.
Nu în ultimul rînd, am avut parte de „colegi de celulă” minunați, de prezența copiilor și de buna iradiere și sonoritate a bucuriilor lor amorale, nereflectate, depline: bucuria de a chiuli, de a te prosti, de a-ți face de cap, de a teroriza și de a încînta cu egală grație. Și m-am bucurat în fiecare zi de șansa noastră de a sta mai mult împreună, fără „filtrul” programelor fixe, al bonelor, grădinițelor și al altor beneficii-artificii ale fragilei noastre civilizații.
