Descriam, într-o carte apărută recent la Editura Polirom (Practica dezvoltării comunitare, coordonată de Dumitru Sandu), refuzul unor membri ai unei comunităţi rurale de a recunoaşte, la sfîrşitul anilor ’90, faptul că deţin un aparat TV în propria gospodărie, de teamă să nu le fie confiscat sau să li se pună "anumite biruri". Un facilitator comunitar a lucrat un timp îndelungat în comunitatea respectivă pentru a-i lămuri că există o grilă de sărăcie cu care lucrează o anumită organizaţie numită Fondul Român de Dezvoltare Socială (FRDS), grilă care conţine, printre altele, un criteriu referitor la "numărul de aparate TV din comunitate" şi, dacă îndeplinesc numărul minim de criterii, devin eligibili şi ar putea obţine finanţare pentru un proiect comunitar pe care şi-l doresc - şi pe care îl pot alege dintr-un meniu deschis care cuprinde proiecte de mică infrastructură, activităţi generatoare de venit şi servicii sociale. Cîteva luni au fost apoi necesare pentru a convinge comunitatea că, pentru drumul sătesc pe care vor să-l pietruiască, li se va oferi un credit nerambursabil şi nu vor ajunge în situaţia "să le fie luate vitele din ogradă pentru că nu vor avea bani să returneze creditul". Şi mai mult de doi ani, pînă cînd a fost terminat proiectul, pentru a înceta să mai gîndească că "dacă trăia Ceauşescu, drumul ăsta se făcea, dar aşa, drumul ăsta n-o să se facă niciodată".O frică similară - de a pierde, într-un fel sau altul, ceea ce au - s-a înregistrat în multe comunităţi rurale sărace care au evitat, de pildă, să se angajeze prin cererea de finanţare că vor contribui cu altceva decît prin muncă fizică la realizarea contribuţiei locale minime de 10% - deşi, după aprobarea proiectelor, au asigurat co-finanţarea locală şi prin alte mijloace (căruţe, cai, unelte, utilaje sau chiar bani). Situaţiile menţionate anterior nu sînt decît o ilustrare a faptului că perioada comunistă şi-a pus amprenta asupra proiectelor de dezvoltare locală iniţiate în anii, chiar şi recenţi, ai post-socialismului. A marcat modul de a gîndi despre bani, afaceri sau profit, despre strategiile de dezvoltare locală, finanţatori sau co-finanţare; şi implicit, a produs anumite tipuri de acţiuni, dar şi distorsiuni în sfera practicilor de dezvoltare comunitară. Trecerea de la economia secundară din timpul socialismului - caracterizată adesea de o ascundere a consumului, dar şi de o evitare a productivităţii (pentru a nu fi silit să oferi mai mult statului) - la economia de piaţă şi "lumea proiectelor de dezvoltare", în care poţi obţine bani şi altfel decît prin munca pămîntului, nu a fost abruptă.Din păcate, au existat prea puţine eforturi de a înţelege aceste practici şi deformările de care au fost însoţite. După cum scria D. Sandu, mulţi dintre cei care investesc în zonele rurale şi-au construit (şi îşi construiesc), de obicei, băncile de date pe proiecte de succes, de parcă individul poate progresa mai mult (sau doar) prin imitaţie, decît prin gîndire critică. Datele negative, proiectele eşuate nu circulă, sau, dacă circulă, sînt interpretate printr-o aruncare comodă a vinei în spatele comunismului. Structurile argumentative sînt simple, de tipul: "nu pot reuşi decît comunităţile în care există relaţii sociale puternice şi de cooperare"; de la reţele slabe şi imaginea unor comunităţi fracturate la erodarea acestora de către trecutul socialist nu este decît un pas. Sau, într-un registru relativ similar: "este firesc ca o afacere comunitară să eşueze, gîndirea socialist-paternalistă nu poate fi înlăturată decît dacă nu li se mai oferă comunităţilor credite nerambursabile". Ori de tipul: "s-au săturat de planuri de pe vremea comunistă, cînd totul era pe hîrtie şi nu se făcea nimic, de aceea participarea comunităţii la elaborarea unei strategii de dezvoltare locală pe termen mediu şi lung a fost un eşec". Cred, precum D. Sandu, că se poate elabora un volum de antropologie a prejudecăţilor despre relaţia dintre dorinţele comunităţilor, dezvoltarea comunitară şi perioada (post)comunistă... Totuşi, comunităţile rurale nu mai dau vina pe comunism pentru propriul eşec sau pentru eşecurile altora. Sau, mai bine zis, nu în aceeaşi măsură. Mai mult, autorităţile locale nu mai deţin monopolul proiectelor de dezvoltare, alţi lideri comunitari se implică din ce în ce mai mult. Nu lucrează doar cu "poveşti de succes", construind atît pe propria experienţă negativă, cît şi pe experienţa negativă a altor comunităţi. Altfel spus, nu încearcă doar să imite un proiect finanţat în altă parte şi nu-şi imaginează că doar proiectele care au primit anterior finanţare au şanse de a fi aprobate, iar o idee nouă ar fi perdantă. Asta nu înseamnă că nu există şi comunităţi care reproduc la xerox un alt proiect, în întregime sau parţial. Este dincolo de intenţia acestor rînduri de a ne referi la astfel de diferenţe.Şi asta se întîmplă şi în comunităţile foarte sărace, care sînt de regulă izolate, ignorate de autorităţile locale şi orientate spre o subzistenţă care pare că le "închide în prezent". Aşa cum în anii trecuţi au apărut lideri care au iniţiat proiecte de dezvoltare locală - de multe ori în conflict cu alţi actori locali, poate mai tîrziu decît în alte comunităţi şi uneori ajutaţi de anumiţi agenţi de dezvoltare locală - probabil că şi în următorii ani vor proceda la fel, chiar dacă nu ştiu încă ce ar putea face cu "fondurile structurale".Îmi imaginez că însuşi "comunismul" s-a săturat să fie, de prea multe ori, ţapul ispăşitor pentru eşecurile finanţatorilor sau organizaţiilor ori pentru "refuzul" sau "ritmul mai lent" al unor comunităţi de a se înscrie pe o traiectorie de dezvoltare. De a produce idei de proiecte, de a scrie cereri de finanţare, de atrage resurse în comunitate...