Fumatul. O plăcere. Un viciu. Gest interesant. Cancer. Țigara de după. Dependență și păcat. Evadare. Declarație de independență. Secret de licean cu bomboanele mentolate în buzunar. Luat repede, n-aș ști să spun dacă ce a făcut fumatul din noi e mai rău decît ce am făcut noi din fumat. Puține obiceiuri sînt mai reprimate și mai rușinate public decît fumatul. Altădată se oferea condamnatului la moarte o ultimă țigară – ținea de „a fi om“ cu cineva pe care urma să-l execuți.

Acum, omenește e să iei țigara de lîngă oricine. În Primul Război Mondial, cred că și în Al Doilea, aprovizionarea trupelor de pe front includea, pe lîngă haine, muniție și hrană, țigări. Țigările erau un fel de bun strategic. Acum sînt pur și simplu interzise peste tot.

Cînd, prin anul 2000, într-un mare oraș american s-a interzis categoric fumatul în orice incintă, fumătorii – cîți erau – începuseră să se strîngă la intrarea în clădiri, în jurul unei scrumiere mari. Această rezistență se pare că a enervat municipalitatea și, un an mai tîrziu, s-a interzis fumatul și la o distanță de „x“ picioare față de orice clădire. În parcuri, fumatul era deja interzis. Așadar, fumătorul trebuia să iasă în mijlocul carosabilului ca să-și fumeze nenorocirea de a fi. Am remarcat că acest gen de interdicție vine în țara în care, cu cinci decenii înainte, se fuma oriunde: în autobuz, în sala de cinema, ba chiar și în spital.

Omenesc, prea omenesc – de la o extremă la alta. Linia mediană, despre care Aristotel spunea că e însăși înțelepciunea, nu mai e de găsit. Totuși, fumatul (că e vorba de pipă sau trabuc, dar mai ales de țigarete) are o istorie culturală enormă. Măcar asta nu o pot șterge activiștii antifumat. Acest Dosar nu îndeamnă pe nimeni să fumeze. Dar acest Dosar vorbește despre fumat din punct de vedere cultural, relaxat… era să scriu „la o țigară“, dar nu scriu. Fum… Fumuri…

Ilustrație de Ion BARBU