Decît zic, e bine că omul vreodată
P-alt să nu defaime, să-i puie vro pată,
Și mai mult p-acelea care-l însoțește
Sau altfel cu dînsu-mpreună trăiește.
Că cine-i de treabă cu prost nu s-adună,
Cinstea cu ocara nu pot fi-mpreună.
Cine își defaimă contovaroșia
Își arată însuși necuvioșia.
(Anton Pann) 

Autorul rîndurilor de mai sus se numără printre cei care au scris unul din cele mai cunoscute manuale de bună purtare în secolul al XIX lea românesc, Hristoitie sau școala moralului care învață toate obiceiurile și năravurile cele bune (1834). Un ghid comportamental despre cînd și cum să se vorbească într-o conversație, cum să se poarte individul cu prietenii, cum să se mănînce ,,fără bale“ și alte cîte și mai cîte. Într-o analiză a sa, istoricii și criticii literari îl considerau și un manual de înțelepciune, o modalitate prin care omenia poate fi asimilată politeții… căci dacă vrei să fii bun, să fii om, nu te pretezi la orice. Reținerea ține cont de norme, chiar și nescrise. Astfel, Anton Pann sublinia valoarea bîrfei în construirea reputației și modul în care utilizarea sa caracterizează deopotrivă pe cel care o împrăștie și pe cei care stau să o asculte. El însă numește bîrfa rea, instrumentalizată și bazată pe un fals, deosebind o în mod inconștient de cea spontană, de circulare a unei informații adevărate. Indiferent, societatea le descrie ca pe „obiceiuri proaste“ care afectează invariabil individul.

„Gura lumii“ influențează, individul decide

La început de veac, în iarna anului 1803, Arghira apărea în fața judecătorilor pentru că soțul, condicarul Ilie, cerea divorț. Povestea lor este povestea unui cuplu în care zvonul, bîrfa și părerea celorlalți le direcționează traiul în comun. Arghira este mai în vîrstă decît soțul ei, dar nu cu mult; în plus, este la a treia căsătorie. Înainte de a o lua de soață, Ilie a fost avertizat de cei din jur de cum și-a „metahirisit“ sau petrecut ea viața pînă a-l cunoaște și că îi plăcea să țină casa deschisă. Atunci nu a contat și nici în momentul cînd a prins-o stînd pe ascuns de vorbă, șoptit, singură și pe întuneric, cu un Ianache. A iertat-o, avertizînd-o să nu se mai repete. Un timp, lucrurile s-au mai potolit, dar apoi, în Săptămîna Mare, cînd era plecat cu treabă la București, Arghira și Ianache s-au în-tîlnit din nou. De data aceasta nu i-a mai prins dar, întors acasă, numele îi era „plin de vorbe“, și oamenii i-au povestit ce s-a întîmplat; unii i-au spus chiar și că l-au văzut pe Ianache intrînd noaptea în casa lui. Cu timpul, și alte fapte au ieșit la lumină, iar Arghira a ajuns ca din jupîneasă, cinstită condicăreasă ce era a merge și prin case proaste și a să îndatora de bea. Femeia nu a negat nimic, dar a subliniat că nu a fost prinsă asupra faptei, în păcat desăvîrșit. Doar pe acest cuvînt, Ilie nu a vrut să o primească înapoi, el ştiind care erau normele morale, că mai vîrtos la parte femeiască este toată podoaba casii. Cum mai putea fi el respectat de ceilalți? Nu veniseră oamenii, vecini sau nu, să i spună ce făcuse? Cum se mai putea întoarce printre ei, iertînd-o iarăși? Femeia fusese auzită spunînd că va să scape și de acest bărbat, să rămînă văduvă din nou, iar Ilie se temea, dincolo de rușine, pentru siguranța sa. Frica de a fi otrăvit îl bîntuia și ideea care se prefigurează în întreg discursul său din jalba de divorț este cea a unei căsătorii în care intrase din greșeală, fără a ține cont de instinct, de părerea oamenilor și a comunității. De aici și pînă la hotărîrea finală nu mai este decît un pas, iar Ilie îl face arătînd răspicat atît Arghirei, cît și judecătorilor că nu mai poate trăi de hulă și rușinea lumii. La douăzeci și cinci de ani după vîrsta tinereților lui, care și le-au închis cu o muiere de doi bărbați se vrea eliberat de căsătorie. Iar pe ea lumea să nu o mai știe de soție a sa. În acest caz, comunitatea apare ca un factor prin prisma căruia sînt construite povestea, reputația femeii, discursul bărbatului și, nu în ultimul rînd, este luată decizia. Comunitatea a avertizat, a supravegheat și a influențat, iar lui Ilie pare a i se potrivi un cîntec popular ce circula în Bucureștiul vechi, de altădată: Foe verde lobodă / Țațo / Gura lumii slobodă, / Țațo / Las’o în pace să vorbească / Dragostea să ne trăiască, / Las’o în pace să bîrfească / Puicuța să mă iubească, / Cînd toca la Radu vodă / Eu stam cu puica de vorbă / Și-o țineam de cingătoare / Și-mi jura pe sîntul soare / Și pe sînta născătoare / Că pe altul nu mai are. (…) // Foe verde iasomie / Țațo / La grădin Episcopiei / Țațo (…) / Într-o seară fără lună / Mă dusei ah! în grădină / Și văzui ah! ce văzui! / Îmi stă în inima-n cui! / Draga mea gingașe floare / Te jurai pe sîntul soare / Pe luna luminătoare / Și pe sînta născătoare! / Ah! ce foc mi te jurai! / Că pe altul nu mai ai! / Și mi te prinsei în față / Strîngîndu-te altu’n brață / Sărutîndu-l cu dulceață! / Daț-ar Dumnezeu și ție / Ce mi-ai făcut și tu mie.

Condicarul a trecut inițial peste părerile celorlalți, peste cleveteala vecinilor și sfaturile (ne)căutate ale apropiaților; și-a luat ca pavăză încrederea în femeia sa și propria judecată. Însă bîrfa l-a ajuns din urmă și a devenit realitate pornind de la frînturi de adevăr, bănuieli și în lipsa unei negări din partea Arghirei.

Bîrfa bună, bîrfa rea

Cuvintele altora transformă percepția publică despre un individ. Devin o bîrfă cînd reprezintă împărtășirea unei intimități a celuilalt către un public mai larg, în absența și fără acordul sau din dorința respectivului. O astfel de discuție aduce invariabil în prim-plan și familia, prietenii și anturajul. Pot să nici nu fie cunoscuți, nu contează; sînt „creionați“ moral în mod imaginar. Indiferent de natura sa, subiectul se reia și se rediscută, cu noi valențe, înflorituri și judecăți căci fiecare – fie prin prisma vîrstei, a unei autorități în spațiul public sau chiar a relației apropriate cu respectivul – se simte îndreptățit să-și dea cu părerea despre ce și cum ar trebui să facă acesta pentru a corespunde așteptărilor sociale. Jocul cuvintelor este parte a unei socializări, iar bîrfitorul se simte degajat să vorbească despre o terță persoană absentă, în spatele unui discurs moralizator și chiar afectiv, creînd punți de complicitate cu cei prezenți. Ceea ce spune îl face să se simtă important și îl integrează social, iar practica este înțeleasă ca parte a naturii umane, cum bine punctează un proverb care o ia în derîdere: A vorbit și nea Ion, că este și el om.

Însă, prin reluare și o îmbogățire ficțională continuă, se ajunge la un „lanț“ informațional care se îndepărtează cu mult de realitate. În momentul în care bîrfa este utilizată dintr-un interes material/simbolic, vătămînd individul, apare ponegrirea și, totodată, nevoia de restabilire a ordinii firești și a reputației de către acesta din urmă. Astfel, linia de demarcație între bîrfa bună, inocentă, și cea rea, batjocoritoare, este fragilă și uneori insesizabilă. Devine vizibilă și conștientizată de toți cînd ajunge un instrument politic precum delațiunile practicate în timpul Revoluției Franceze sau informările mai mult sau mai puțin anonime din vremea regimului comunist. Autoritățile caută acel mic adevăr utilizabil și se folosesc de această practică socială a individului, pedepsind însă fabricarea informației și punerea deliberată pe o pistă greșită. Codul Penal recunoaște delictul calomniei și pe cel al injuriei, iar la final de secol XIX cel care îl comite pe primul este acela care prin cuvinte rostite în public, prin strigări, prin vreun act autentic sau public, prin scrisori, prin imprimate, prin desene sau gravuri, prin embleme vîndute sau expuse spre vînzare, distribuite sau înfipte în public, va prepune asupra unui individ fapte care, de ar fi adevărate, ar supune pe prepusul la pedepse, sau măcar la ura sau disprețul cetățenilor. Pe de altă parte, injuria reprezintă imputarea unui nărav sau viciu prin cuvinte ocărîtoare; cu alte cuvinte, sintetizarea bîrfei. Ea era pedepsită prin amendă și o perioadă de detenție de cîteva zile. Individul avea mijloacele de a se apăra și de calomnie, și de injurie. Cum spunea Dimitrie Bolintineanu în Manoil, prin personajul său, bănuit de criminal: Nu mă tem de legi. Dreptatea va fi pentru mine; sînt calomniat. Dar am cuvînt ca să mă tulbur: calomnia este ca un cărbune stins, ce nu te arde, dar te mînjește. 

Nicoleta Roman este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ din București. Cea mai recentă carte publicată este Deznădăjduită femeie n’au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, 2016.