Primul instrument muzical electro-mecanic din lume, telharmonium-ul, cunoscut şi sub denumirea de dynamophone, a fost inventat şi perfecţionat de Thaddeus Cahill la începutul secolului al XX-lea. Dotat cu sistem de claviatură, acesta avea posibilitatea de a genera sunete polifonice complexe şi de a le combina matricial (implicit, şi în afara scărilor muzicale – idee care va prolifera odată cu sintetizatoarele). În lume, au fost construite doar trei modele, între 1900 şi 1911, după care costurile de producţie, greutatea şi dimensiunile ridicate, între 7 şi 200 de tone, precum şi dificultăţile de exploatare au condus la abandonarea sa. De obicei, cîntau simultan doi pianişti, deloc familiarizaţi cu posibilităţile instrumentului, interpretarea în tandem sau reacţia de răspuns a clapelor.

Încercarea de afacere – căci oricît de straniu ar părea astăzi, raţiunile temerarei întreprinderi au fost economice – s-a prăbuşit definitiv în 1916. Fratele mai tînăr al lui Thaddeus avea să patenteze alte două modele de telharmonium, în 1940, care nu au fost realizate şi avem toate motivele să credem că nici nu se vor materializa vreodată. Deşi proiectul lui Cahill s-a dovedit un eşec, sunetele de sinteză generate de telharmonium aveau să se bucure de mare vogă începînd cu anii ’60, prin modelele de orgă electronică Rangertone şi Hammond, incomparabil mai ieftine, mai mici şi mai uşor de exploatat. De altfel, potenţialul major al instrumentului a fost identificat de ingineri şi muzicieni care vor transcende acest prim experiment eşuat.

Seria invenţiilor şi a inovaţiilor muzicale electrice avea să continue logic şi cursiv: Maurice Martenot a produs în 1928 instrumentul parţial omonim Ondes Martenot, un an mai tîrziu Friedrich Trautwein a propus varianta sa de trautonium-ul, Harold Bode a inventat, în ’37, Warbo Formant Organ-ul, în ’38 – melodium-ul, iar în ’47 – melochord-ul, după ce inginerul Georges Jenny ieşise la rampă, încă din ’41, cu ondioline-ul. Dintre toate acestea, telharmonium-ul şi Ondes Martenot-ul sînt considerate astăzi precursoarele syntethsizer-urilor, pe care le voi numi în continuare sintetizatoare, după cum a fost adoptat termenul în limba română. Celelalte denumiri au fost scrise în versiune originală deoarece nu se regăsesc, cel puţin deocamdată, în DEX.

De la theremin la PC

Zorii muzicii electronice pot fi plasaţi aşadar în perioada cînd au apărut citatele instrumente, cu mult timp înainte de era tranzistorilor, a circuitelor integrate sau a procesoarelor digitale, pe vremea lămpilor electronice, a căror „căldură” nu va putea fi simulată probabil niciodată.

Înainte de a ajunge la „cestiune”, apelez la tipul de discurs susţinut de unicul şi inegalabilul Trahanache, din opera contemporanului Caragiale, rugîndu-l pe cititor să aibă puţintică răbdare şi să permită o derogare de la cronologia propusă, respectiv întorcerea la theremin, un instrument muzical electronic, al cărui nume a fost împrumutat de la creatorul său, fizicianul rus Léon Theremin. Apărut în 1920 sub denumirile de termenvox şi aetherophone, această minunăţie tehnică i-a atras atenţia lui Lenin, care l-a denumit „instrumentul viitorului”. Spectaculozitatea theremin-ului constă în faptul că se cîntă la el fără a fi atins: două antene de metal preiau oscilaţiile cîmpului magnetic modificat de mîinile interpretului, care se apropie ori se îndepărtează de ele. O mînă controlează frecvenţa, iar cealaltă – amplitudinea, într-un adevărat balet aerian. Semnalul electric este amplificat şi trimis către un difuzor. Se poate obţine, prin mijloace de sinteză pură, orice sunet (aparţinînd scărilor muzicale existente sau create) şi orice nuanţă de volum.

Dincolo de faptul de a fi un instrument „al poporului” (o a doua caracterizare a lui Vladimir Ilici Ulianov), acestă invenţie patentată în 1928 în Statele Unite va avea o carieră surprinzătoare începînd cu o jumătate de veac mai tîrziu. Pînă atunci însă, unul dintre entuziaştii instrumentului, Robert Moog, s-a apucat să construiască theremine, încă din anii ’50. În 1970, Moog revoluţionase deja lumea prin inventarea modelului care îi poartă numele.

Sintetizatorul a fost precedat de mellotron, instrument prin excelenţă al rock-ului, în special al celui psihedelic, apărut în anii ’60, după cîteva variante anterioare slab performante. Formaţii precum Beatles, Moody Blues, Rolling Stones sau Pink Floyd au apelat la „noua invenţie”, ale cărei sunete sînt preînregistrate pe bandă magnetică şi citite la acţionarea clapelor. Reacţia de răspuns a acestora la apăsare este, prin construcţie scăzută, pentru ca aparatul să poată face faţă cerinţelor interpretului. Dificultăţile implicate de actul interpretării conduc la rezultate interesante în plan muzical. Cu alte cuvinte, instrumentul determină muzica. Datorită secvenţelor (sonore) înregistrate în prealabil, mellotron-ul este supranumit instrumentul playback-ului.

Moog-ul este o invenţie cu adevărat revoluţionară, intrată în atenţia industriei muzicale după Monterey Pop Festival, din 1967. Odată cu 1971, acesta a cunoscut variante (de construcţie) portabile, la calitate excepţională. Mahavishnu Orchestra, Emerson, Lake & Palmer sau Tangerine Dream sînt doar cîteva dintre marile formaţii care au apelat la acest instrument, cu posibilităţi nelimitate. Spre deosebire de telharmonium, de la care a început saga muzicii electronice, costurile, dimensiunile, preţul şi gradul de manevrabilitate ale sintetizatorului modern sînt de partea acestuia.

PC-ul, care a devenit altarul multimedia al fiecărei case, pare că poate face totul în mileniul 3, cel puţin dacă este racordat cum se cuvine la instrumentele, aparatele sau utilajele care se bagă în priză. Programele au interfeţe audio-video extrem de prietenoase, astfel încît orice utilizator poate ajunge la rezultate nebănuite în urmă cu cîteva decenii. Posibilităţile de generare sau prelucrare a sunetului şi imaginii, ori de sincronizare ale acestora sînt de-a dreptul fascinante.

Odată căzută bariera materială (tehnică, financiară, sau care ţine de abilităţi fizice), cred că nu risc afirmînd că datele problemelor din muzică şi din artă, în general, sînt şi ele modificate substanţial. În domeniul audio-video constatăm, odată cu aşa-zisa eră digitală, (re)apropierea artei de meşteşug (techne, în sensul platonician). Pe de altă parte, s-a accentuat substanţial rolul concepţiei în actul de creaţie. Aceştia ar fi cei doi poli ai perioadei artistice pe care o trăim.

Începuturile româneşti

Pînă la revoluţia digitală, fenomen înregistrat după 1990, propun comutarea discuţiei despre sintetizatoare şi muzică electronică în România deceniilor 8 şi 9 ale secolului trecut. Odată cu o mare expoziţie americană organizată în Bucureşti la începutul anilor ’70, a fost prezentat, printre multe alte produse, şi un Moog. Tinerii prieteni de atunci, Adrian Enescu şi Dan Andrei Aldea, au trecut cordonul de protecţie, cu acordul muzicianului care prezenta instrumentul şi au cîntat la el, ignorînd în mod deliberat cutuma comunistă de a nu întreţine relaţii cu străinii. Informaţia, în simplitatea redactării sale, pare astăzi bizară, dar îl asigur pe cititor că este mai degrabă tragică: Richard Oschanitzky a fost ridicat de Securitate, cam în aceeaşi perioadă, pentru vina de a fi cîntat, pe o dată de 4 iulie, la Ambasada Statelor Unite din Bucureşti.

Revenind, cei doi – Enescu şi Aldea – au ştiut că trebuie să facă rost de un asemenea instrument, pentru a se putea exprima în acord cu vremurile în care deschiseseră ochii şi se formau ca muzicieni. Corneliu Bibi Ionescu, care avea să fie coleg cu Dan Andrei Aldea, la Sfinx, a realizat unul dintre cele mai uimitoare lucruri cu putinţă: a construit, piesă cu piesă, circuit cu circuit, un sintetizator. Lui îi datorăm faptul că pe albumele Lume Albă (1975) şi Zalmoxe (1979) auzim sonorităţile inconfundabile de sintetizator, instument care îşi face treaba la timpul şi în locurile potrivite.

Günther Reininger, de la Phoenix, a fost unul dintre primii fericiţi care au reuşit să intre în posesia unui sintetizator adevărat, adus de peste hotare. Piesele „Invocaţie” sau „Zoomahia”, de pe albumul Cantafabule (1975), nu încetează să uimească nici astăzi, fiind perfect aliniate cu producţiile muzicale de top ale perioadei, ca sunet şi nu numai. Cu acest sintetizator s-au jucat sau chiar au imprimat mai mulţi muzicieni români în anii ’70. Mircea Florian mi-a spus că pe cîntecul „Cu pleoapa de argint”, apărut pe single-ul Pădure liniştitoare (1974), se aude, alături de Korg-ul său, şi cel al lui Günther. Mircea mi-a mai spus că a construit o variantă de theremin încă din 1964, cu ceva bug-uri, instrument pe care l-a folosit ulterior în diverse experimente sonore.

O formaţie de expresie rock, de muzică într-adevăr electronică, a fost Florian din Transilvania. Albumul Tainicul Vîrtej, ca şi concertele de la mijlocul anilor ’80, confirmă din plin această afirmaţie. Este unul dintre puţinele exemple de trupă de la noi din ţară, dacă nu singurul, care a folosit sintetizatoarele în relaţie cu specificul lor. De altfel, termenul argotic de „clăpar”, folosit în mod comun în perioadă, exprimă formaţia de pianişti sau acordeonişti a majorităţii protagoniştilor (deşi sună comic, nu este vorba despre o glumă, în sensul că realitatea provincialismului cultural a depăşit, şi în acest caz, posibila ficţiune narativă).

Un Moog a fost achiziţionat şi de Televiziunea Română, pentru efecte sonore speciale şi concerte de prînz, difuzate la emisiunea de odinioară, Album duminical, dar tonurile şi armonicele sale au displăcut atît de mult unui director al cărui nume nu dorim să-l amintim, din respect pentru cei citaţi, încît a fost scos din uz şi s-a defectat, prin nefolosire, într-o magazie. Am această informaţie de la Adrian Enescu – un muzician de excepţie, compozitor de muzică eminamente electronică şi veritabil pionier al genului în România.

Experimente se făcuseră, în medii academice autohtone, şi înainte, mă refer la compoziţiile lui Aurel Stroe, dar Adrian Enescu a fost, fără să-şi fi propus acest fapt, primul care a înţeles spiritul muzicii electronice în relaţie cu posibilităţile de sinteză a sunetului şi stocare a acestuia. O gîndire artistică sistematică, tradusă în ’76 pe albumul Basorelief, iar în anii ’80-’82 pe albume precum Funky Synthesizer, volumele 1 şi 2, dar şi în alte proiecte de muzică de film sau dance. Adrian Enescu mi-a spus că a reuşit să intre în posesia primului său Moog, cumpărînd dolari de pe piaţa neagră (deţinerea de valută era caz penal în anii comunismului) şi solicitînd apoi diverşi colegi sportivi de la clubul Dinamo, care ieşeau în turnee peste hotare, să îi cumpere şi să-i aducă modelul dorit.

Pe măsură ce ne apropiem de anii ’90, tot mai multe modele de sintetizatoare îşi fac apariţia pe scena românească, dar acestea arareori sînt exploatate la capacitatea lor reală. Majoritatea muzicienilor sau a muzicanţilor le folosesc pentru a substitui viorile, saxofoanele, ca maşini de ritm sau, pe alocuri, pentru ţîrîituri, bîrîituri, zgomote de tractor, avion, pickhammer, toate aflate în preset-uri. Diferenţa de percepţie între pian „electronic” şi sintetizator era inexistentă în majoritatea cazurilor, într-un deceniu în care, prin discuri ori pe calea undelor, se ascultau în România, pe lîngă Udo Jürgens, Karel Gott, Vasil Naidenov sau chiar Boney M şi piese Vangelis, Van der Graaf Generator, King Crimson, Genesis, Gentle Giant etc.

Pentru a relaţiona cumva notele de subsol privind instrumentele de la noi cu muzica electronică universală, sintetizatorul hand-made al lui Bibi Ionescu a fost construit într-o perioadă în care accesul la informaţie, scheme şi piese era extrem de limitat în ţara noastră deopotrivă muncitorească, mioritică şi anticosmopolită. Realizarea sa este demnă de a fi pusă, cel puţin în textul de faţă, alături de exemplele din cronologia selectivă privind apariţia, dezvoltarea şi proliferarea sintetizatoarelor. Dacă al treilea şi ultimul telharmonium, construit în 1911, avea sute de tone şi a costat o avere, primul model de sintetizator, realizat şase decenii mai tîrziu de către Bibi, se încadra în dimensiuni rezonabile şi a costat o sumă pe care o putea avea orice salariat din Republica Socialistă România.

Mihai Plămădeală este muzician, istoric şi teoretician de artă.