Mi-am petrecut copilăria într-un oraș de la mare, în Split. Da, acel Split din Disco Titanic al lui Radu Pavel Gheo. În Split se întîmpla foarte rar să ningă, în schimb îmi aduc aminte foarte bine de vîntul de iarnă – bura – care pătrundea şi prin cea mai groasă geacă și de la care aveam mîinile roşii și crăpate. Iarna nu era anotimpul meu preferat. Cu excepția sărbătorilor. Mă bucuram de prăjiturile pe care le făcea mama de Crăciun (Albă-ca-Zăpada pentru sora mea, iar pentru mine și cealaltă soră o prăjitură cu ciocolată), abia așteptam împodobirea bradului și nu înțelegeam deloc pretenția mamei ca pomul să nu fie „prea încărcat” sau „prea colorat” (există „prea” pentru brad în gîndurile copiilor?), eram curioasă și nerăbdătoare să deschid pachețelul meu de sub brad și mîndră și încîntată că pot să stau trează pînă la miezul nopții de Revelion. Cînd eram în clasa a opta, la noi a început războiul. S-a terminat abia cînd m-am înscris la facultate. Nu prea am amintiri despre sărbătorile din acea perioadă. Am sărbătorit, desigur, dar mi se pare că dispăruseră farmecul și bucuria sărbătorilor. Poate și pentru că eram la vîrsta cînd petrecerile cu prietenii devin mai importante decît sărbătorile în familie.

De atunci, sărbătorile de iarnă s-au schimbat. Unele lucruri chiar drastic. Au apărut tîrgurile de iarnă, cu tot kitsch-ul și cu tot farmecul lor: cu decoraţii şi jucării ieftine din plastic, dar și cu suveniruri originale sau produse şi mîncăruri tradiționale, cu imaginarul lor fabulos care te atrage și te invită să intri în acest basm de Crăciun, dar făcînd în mod evident notă discordantă cu arhitectura orașelor în care au „aterizat”. Au apărut mall-urile cu îndemnurile lor („cumpăraţi, cumpăraţi, doamnelor și domnilor, fete și băieți, părinți și bunici!”) și cu atracțiile lor – iarăși o lume separată, ruptă de realitate (ați văzut vreodată vreun ceas acolo? sau ferestre?). Cel puțin o jumătate din an a devenit un şir neîntrerupt de ocazii şi sărbători: începe școala – vine Ziua morților / Halloween – urmează Crăciunul și Anul Nou (s-a strecurat şi Sfîntul Nicolae între timp) – ne pregătim pentru carnaval – uite că a venit Paștele... și toate sînt anunțate încă de la ușile rotative ale mall-ului. Cu o lună înainte de Crăciun, pe cele... cîte? treizeci? o sută treizeci? de canale încep filme despre miracolul Crăciunului (cu inevitabila morală: Crăciunul nu înseamnă nici cadouri, nici mîncare), cu două-trei săptămîni înainte sporește vizibil numărul reclamelor la jucării și dulciuri (cu mesajul: Crăciunul poate fi cumpărat şi făcut cadou), cu o săptămînă înainte de sărbătoare apar reclame la tot felul de medicamente care fac miracole în caz de indigestie (mai trebuie explicat mesajul?)... „Te duci să te-mbraci?”, își întreabă bărbatul nevasta în seara de Revelion (sau poate chiar în ziua de Crăciun?) într-o caricatură a artistei Tisja Kljakovici-Braici. „Îmi vine să mă duc să mă culc”*, îi răspunde ea, stînd între aragazul plin de cratițe și masa aranjată de sărbătoare, cu șorțul pe ea, cu cîrpa de vase în mînă și mixerul undeva în spate. O imagine în care ne putem recunoaște foarte ușor – în primul rînd femeile, dar nu numai ele. Ne-ar prinde bine să ne odihnim de sărbători.

Și totuși, în acest an, în toiul (să sperăm că e deja toiul) pandemiei, după cel mai mare cutremur care a zguduit orașul nostru în ultimul secol (nu mai e Split, ci Zagreb), după atîtea zile de frică, de dormit cu rucsacul pregătit lîngă ușă, de alertă la fiecare semn de tuse la copii sau la părinți, cu contacte sociale limitate, cu toate rutinele și obișnuințele noastre date peste cap, trăind tot timpul în incertitudine: ce ne aduce ziua de mîine?, dorul nostru de sărbătorile de iarnă este mai mare ca oricînd. Nu mai bombănim că orașul se împodobește prea devreme sau că astăzi copiii au așteptări prea mari. Răsfoim caiete vechi cu rețete, scoatem bradul și decorațiile și căutăm pe Internet idei noi, trecem peste frica de plata cu cardul pe Internet și trimitem comanda online pentru cadouri, ne încurajăm părinții să-și instaleze Zoom și ne bucurăm de sărbători. Sărbătorile au devenit singurul punct de normalitate și ne ținem de el cu speranța în inimă.

Nu mă consider o persoană nostalgică. Îmi aduc aminte de anii care au trecut cu bucurie, dar fără regrete. Îmi accept ridurile, mă mîndresc cu cicatricele mele, mă bucur de fiecare fir de păr cărunt – sînt un semn că trăiesc. Totuși, în acest an, poate ar trebui să recunosc o urmă de nostalgie – nostalgie după un Crăciun cu familia şi prietenii, cald, cu miros de brad și de prăjituri, cu o grămadă de vase de spălat, cu țipetele copiilor și cu hîrtia de la cadouri lăsată pe podea...

* Traducerea le aparține studentelor de la limba română Antoneta Hrgovici și Emilija Miholici. Caricatura este publicată în revista bilingvă româno-croată Verso.

Ivana Olujic este traducătoare.