Acum un an şi jumătate mă aflam în faţa a trei antropologi pentru a-mi susţine disertaţia de master. Afirmasem că în Bucureşti au apărut tot mai multe manifestări culturale şi că o bună parte dintre participanţi sînt hipsteri, care preferă în mod firesc un teatru de nişă în locul Teatrului Naţional. Unul dintre profesori, neîncrezător, m-a întrebat pe ce mă bazez, moment în care, cu un nod în gît, am spus: „Pentru că am fost unul dintre ei“. În mod nu foarte paradoxal, acest coming out tîrziu a marcat şi ieşirea mea din hipsteritate, pentru că una dintre trăsăturile esenţiale ale hipsterului e cea de nerecunoaştere a apartenenţei sale. N-am ştiut că fusesem hipster pînă cînd nu m-am apucat să-mi scriu disertaţia şi am dat de articolul lui Lorentzen („Kill the hipster: Why the hipster must die: A modest proposal to save New York cool“). Începînd cu vara lui 2010, cuvîntul hipster a început să fie des vehiculat şi în Bucureşti. Hipsterii au ajuns să fie subiect de discuţii pe bloguri şi forumuri, revistele glossy i-au transferat din paginile de fashion către cele de editorial, iar antropologii şi-au frecat palmele aflînd de descoperirea unui nou trib urban.

La început a fost Web-ul

Ceea ce urmează e o subiectivă trecere în revistă a locurilor pe care le-am frecventat între 2001 şi 2009. Protohipsterii s-au regăsit pentru prima oară sub tavanul protector al clubului Web (închis în 2008), care a devenit treptat un fel de instituţie neoficială a coolness-ului. În Web vedeai ultimele gadgeturi, cele mai trendy ţoale, căciuliţe şi accesorii. Cam toată lumea îşi etala noul aparat de fotografiat. Din motive binecunoscute, se mergea în vacanţe la Amsterdam şi la Festivalul de la Sziget. Poate că greşesc, dar voi asocia întotdeauna hipsteritatea din acei ani cu mediul publicitar. Pe lîngă Web mai funcţiona şi Pindu care, ca şi Ota mai tîrziu, îşi căpătase numele după cel al proprietarului. Era un bar fără firmă, situat pe o străduţă care dădea în 1 Mai, unde se putea fuma în pace, pe beat-uri electro. Deşi era un loc absolut banal, acolo simţeai că faci parte dintr-o castă. Hipsterilor le plac locurile „speciale“, în care să nu se amestece cu oamenii obişnuiţi, ale căror alegeri culturale le dispreţuiesc implicit. Singurul loc comun unde se întîmpla metisajul (îmi cer scuze, dar am tendinţa să vorbesc la trecut, deşi hipsteritatea îşi trăieşte apogeul, în alunecarea ei spre mainstream) erau tîrgurile de vechituri de unde-şi extrăgeau accesorile pentru uniforma de noapte. De la club la talcioc nu este decît un singur pas. De multe ori se mergea la scotocit printre vechituri la 7 dimineaţa, direct de la party. De exemplu, datorită lor a fost revitalizat purtatul insignelor. Dacă timbrele ar fi cool, hipsterii ar umbla cu clasoare în genţile unicat.

DJ-ul sfinţeşte locul

Foarte multă vreme s-a considerat că nu există nimic decent în afara Web-ului. Vara se mai mergea la terasa Cina. Din cînd în cînd se făceau petreceri în subsolul de la Amsterdam Café. Tom Wilson a venit cu DJ Democracy, în care fiecare putea deveni DJ pentru cinci piese. Nu ştiu anii exacţi, dar au apărut pe rînd Test Point (viitorul Fabrica) şi Frame. Mai erau petrecerile Tralala din clădirile squat-ate. Un tip cu pseudonimul de scenă Alien Pimp şi-a deschis un bar într-un subsol din Centrul Vechi care, deşi obscur, n-a prea avut succes. Ani la rînd, la fiecare sfîrşit de săptămînă ne puneam întrebarea „Unde ieşim?“, care aducea cu ea şi lehamitea: „Iar mergem în Web?“. MNAC-ul, deschis în 2004, a devenit rapid un loc de întîlnire care-i aduna nu doar pe iubitorii de artă contemporană. Am petrecut acolo cîteva duminici relaxante sub genericul „Happy Sunday“. În 2006, organizat de nişte oameni cu care împărţisem un apartament timp de un an, avea loc prima ediţie a Festivalului Rokolectiv. În perioada aceea se ieşea frenetic. Au apărut alte spaţii şi alte voci care să le animeze. În general, toate locurile aveau în comun faptul că erau populate de aceiaşi DJ: Tom Wilson, Rusu & Flore, Vali şi Ion, Rock DJ, Camil, care erau din alt trib faţă de DJ-ii mainstream, cum erau cei care puneau muzică la The Mission sau în Crystal. Deschiderea Embryo, un loc mai de fiţe, cu preţuri mari, a marcat o altă etapă, în care hipsterii (termen pe care-l folosesc retroactiv) îşi începeau transformarea în yuppies. La Palatul Bragadiru se organiza o serie de petreceri de mare succes.

Modelul era viaţa de noapte din Berlin, devenit un fel de Mecca al hipsterilor. Dacă un DJ din gaşcă punea muzică în B52 sau în Fratelli, era urmat de „sectă“. Fiecare se uita la ceilalţi şi spunea „Iar a venit toată lumea!“. Oriunde se întîmpla un eveniment, se iveau aceiaşi oameni – situaţie care crea un sentiment intens de familiaritate, succedat rapid de plictiseală. Pentru că eram prieten cu Vali şi Ion, am fost cam în toate locurile unde s-au produs cei doi, de la Baraka (singura opţiune pe timpul verii) la Traian 42 şi Expirat Other Side. În timp, toate aceste baruri & cluburi erau consumate. Pentru că hipsterul are nevoie de nou, de underground, un loc doar pentru el, de care să se poată plînge mai tîrziu: „S-a stricat şi ăsta, frate!“. După cum spunea Beeman – „a fi prezent într-un loc unde se întîmplă ceva nou este o datorie, la fel cum pentru o comunitate religioasă este o datorie să asiste la slujbe“.

Un loc special a fost şi este Ota, deschis în 2003 sau 2004. Ota a rezistat datorită şarmului proprietarului (nu se putea spune acelaşi lucru despre Pindu) şi datorită faptului că indivizii care se spărgeau de la începutul anilor 2000 şi care acum au copii aveau nevoie de un loc în care să simtă că timpul a încremenit.

The Hipster Dream

În 2007, hipsterii se numeau încă urbani şi eram încă de-al lor. Era plăcut să fiu un om care se ocupă cu scrisul printre atîţia art directori, fotografi şi artişti vizuali. Mi s-a reproşat că i-am descris ironic în Lorgean (Polirom, 2007) – „Poate că aceşti oameni erau superficiali, dar erau frumoşi. Poate că muzica electronică era facilă, dar te făcea să te simţi bine. Poate că pastilele îţi distrugeau neuronii, dar îţi dădeau energie.“ –, deşi îi frecventam.

În 2009 m-am decis să experimentez the hipster dream şi m-am mutat în Berlin. Cu un an înainte făcusem schimb de case cu o berlineză şi avusesem o experienţă fabuloasă. Îmi dorisem toată viaţa să văd cum e să trăiesc în altă ţară şi nu vedeam cum aş putea alege orice alt oraş. În cele patru luni petrecute acolo, n-am ieşit decît de trei ori în cluburi şi mi-am petrecut mult timp fără să vorbesc cu nimeni. Deşi mă aflam în templul destroy-ului, parcă locuiam într-o mînăstire. Cînd m-am întors în Bucureşti, Ota era la locul lui. Am ajuns să fac parte (atît cît e posibil) din comunitatea de la Centrul Dansului, descoperind că începuse să devină atrăgătoare pentru hipsteri, în special datorită serii de performance-uri de la Miercurea lejeră. Şi, deşi mi-a plăcut întotdeauna să dansez, am ieşit tot mai puţin în cluburi.

Alteritate şi hipsteritate

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama de ce mă poziţionez atît de ambiguu faţă de hipsteri. I-am ironizat în cîteva texte, i-am analizat în disertaţia despre teatrul de apartament, i-am dispreţuit adesea pentru snobism, superficialitate şi neobosita lor pasiune pentru ritmurile produse de programe de computer. Sînt adesea de acord cu ce scriu hater-ii despre ei. Ceea ce nu mă împiedică să-mi aduc aminte cu plăcere de cîteva petreceri memorabile în care simţeam că aparţin acelui loc şi acelui moment. Datorită contactului cu ei am descoperit o sumedenie de lucruri noi şi frumoase care fac parte şi acum din universul meu. Oricîte defecte ar avea, mi-e totuşi greu să-mi imaginez un hipster PSD-ist. Perioada de going out a fost mult prea lungă ca să nu conteze şi în prezent. Probabil că şi din cauza proporţiei ei în viaţa mea, de mai bine de un an nu ies din casă decît atunci cînd nu am de ales. Pentru că nu mai dau attending la evenimente, cam 95% dintre prieteniile pe care le-am dezvoltat între 2000-2009 s-au stins sau s-au transferat pe Facebook. Se pare că nu ne lega decît ieşitul în weekend şi dorinţa de destroy. Ne mai dăm cîte un like la cîte un status mai amuzant.

Cred cu tărie că în fiecare dintre noi stă ascuns un hipster. Cine nu vrea să se fudulească niţel cu piesele unor trupe obscure postîndu-le pe Facebook? Cine nu se bucură de gadgeturi, aceste jucării pentru adulţi? Nici acum nu mi se pare nimic rău în a încerca să-ţi extinzi conştiinţa prin diferite mijloace puse la dispoziţie de natură. Şi cine, oricît de modest ar fi, nu şi-a dorit măcar o dată să fie remarcat pentru felul în care şi-a combinat hainele?

Nu ştiu dacă şi cîte exemplare de hipster pur au existat sau există în Bucureşti. Hipsterul ideal e înzestrat cu trăsături clare, pentru că – după cum zic sociologii – simpla categorisire duce la existenţă. Faptul că încă pedalează pe pistele oraşelor, cu o roată în prezent şi una în viitor, îl supune mai greu taxonomiei care vrea să-l înghesuie în rame. Există hipsteri de Gaia şi hipsteri de Cărtureşti. Am văzut intelectuali care pun la fel de mult interes în haine ca în cuvinte şi electro-cocalari cu iPhone care merg la Festivalul Rokolectiv. Sînt hipsterii doar un fel clubberi mai exclusivişti şi mai atent accesorizaţi? Poate. De vreo lună, după ultima mea ieşire, mă tot întreb: erau hipsteri la concertul Saul Williams? Dar la Salvatore Adamo?

Erau şi nu erau.

Jean-Lorin Sterian este scriitor; cea mai recentă carte publicată: Antume, Editura Herg Benet, 2011. Din 2008 şi-a deschis teatru (Lorgean theatre) în propriul apartament.

Foto: Andrei PUNGOVSCHI