Astfel sună unul dintre sloganurile scrise cu Letraset, care împodobeau pereţii primului meu loc de muncă, o secţie de proiectare din fostele Uzine „23 August“. Bineînţeles că împodobeala n-a durat prea mult, prima vizită în secţie a unui secretar PCR provocîndu-i o prematură dispariţie.

Alte timpuri... în care iarna ajungeam la muncă la ora 7, doar pentru a dormi în întuneric, cu capul pe birou, pînă spre 8, cînd se lumina de ziuă (economie de energie?!?). Timpuri în care noi, oamenii muncii, ne ventilam fantasma colectivă de huzur prin glasul lui Sorin, hîtrul secţiei, care şoptea pe la şedinţele de sindicat: „Da’ de ce n-am putea fi, mai degrabă, oamenii odihnei?“

Alte timpuri, în care propaganda oficială elogia exaltat munca şi pe ai săi „oameni“, care, la rîndul lor, o trăiau însă doar ca pe o corvoadă şi exersau nebănuite moduri de a o ocoli sau doar mima. Alte timpuri?

Studiul Valorile angajaţilor români, realizat de compania Result Development, conţine date extrem de interesante – chiar dacă relevante doar pentru populaţia angajaţilor cu studii superioare –, care oferă numeroase perspective de analiză sociologică, antropologică şi organizaţională.

Voi lăsa însă cele mai multe dintre aceste aspecte în seama specialiştilor din domeniile respective şi voi încerca – plecînd de la cîteva rezultate ale acestui studiu, coroborate cu experienţa mea clinică, dar şi cu cea de angajat şi de angajator – să schiţez o imagine a „relaţiei omului – şi românului – cu munca“, din perspectiva psihanalistului.

Privită astfel, munca poate fi înţeleasă ca ocupînd o poziţie privilegiată în problematica umanului, aflîndu-se la interfaţa dintre realitatea internă (universul interior al fiecăruia dintre noi, cu dorinţele, temerile şi fantasmele noastre particulare) şi realitatea externă (caracteristicile şi imperativele mediului natural şi social care ne condiţionează existenţa).

Se spune că Freud ar fi definit sintetic scopul unui tratament psihanalitic (şi, prin asta, sănătatea mintală) ca fiind (re)stabilirea capacităţii de a iubi şi de a munci („lieben und arbeiten“), o formulare care, în termenii mai recenţi ai comunicării publicitare, are trei caracteristici excepţionale: impact, relevanţă şi memorabilitate.

Dar cît de greu sau de uşor o fi să iubim şi să muncim, în accepţiune psihanalitică? Şi de ce aceste două experienţe aparent atît de diferite sînt astfel alăturate?

Practica clinică demonstrează că cele mai multe dintre suferinţele noastre psihice (şi o bună parte dintre cele organice) sînt legate în mod direct de aceste două mari zone ale funcţionării noastre ca indivizi sociali.

Pe de altă parte, experienţa istorică demonstrează că „modestul“ ţel menţionat de către Freud este mai dificil de împlinit (şi mai ales de întreţinut) chiar şi decît mult-lăudata „fericire“ (pe care beatitudinea obţinută prin idealizare mistică sau prin ingestie de substanţe o pot mima pentru perioade mai scurte sau mai lungi).

A putea deopotrivă iubi şi munci necesită o armonizare a nevoilor noastre emoţionale cu imperativele mediului, printr-o permanentă şi dinamică negociere în care o bună cunoaştere de sine este îmbinată cu o evaluare suficient de adecvată a realităţii exterioare. Dacă „reţeta“ nu pare prea complicată (un grad suficient de libertate interioară, adică de funcţionare psihică neconflictuală, plus un bun contact cu realitatea, plus un grad suficient de libertate individuală în raport cu mediul social), punerea ei în aplicare necesită nu doar un travaliu individual, ci şi unul transgeneraţional ale cărui rezultate, mai mult sau mai puţin fericite, caracterizează ceea ce numim istoria unui neam.

Aşadar, felul în care ne raportam noi, românii, la muncă (notînd, de la bun început, polisemia termenului „muncă“, pe de o parte definit ca activitate productivă îndreptată spre satisfacerea nevoilor de trai, dar, pe de alta, avînd şi înţelesul de chin, durere, caznă) ţine nu doar de prezent, ci şi de istoria noastră mai veche şi mai recentă.

În societăţile autocratice, compuse majoritar din stăpîni/jupîni şi servitori/slugi/slujbaşi, precum cele în care au trăit cei mai mulţi dintre moşii şi strămoşii noştri din vechi timpuri, şi noi, pînă de foarte curînd, cele două categorii de înţelesuri convieţuiesc – din nefericire – extrem de armonios: munca este o obligaţie impusă prin forţa şi autoritatea stăpînului şi este, ca atare, trăită subiectiv, cu neplăcere, şi e generatoare de revoltă (cel mai adesea pasivă) şi resentiment.

Perioada aşa-zis comunistă a introdus în această ecuaţie un element suplimentar, extrem de pervers: disonanţa flagrantă dintre exaltarea ideologică a muncii ca „supremă realizare a Omului Nou“ şi realitatea unui „cîmp al muncii“(!) deopotrivă constrîngător (obligaţia legală de a avea un „loc de muncă“) şi ineficient (bancurile despre „Cooperativa Munca în Zadar“).

În afara societăţilor primitive (dar aici cred că există riscul de a ne lăsa vrăjiţi de diferite variante ale „mitului bunului sălbatic“, adică de proiecţia propriilor noastre fantasme), doar societăţile democratice (începînd cu comunităţile autonome organizate în obşti sau cetăţi, şi continuînd cu cele burgheze) au generat un spaţiu de libertate individuală suficient pentru a stimula atît responsabilitatea, cît şi creativitatea indivizilor în relaţia acestora cu munca.

Cred că absenţa din istoria noastră a unei suficient de îndelungate şi de stabile tradiţii a libertăţii şi a responsabilităţii individuale, adică a muncii trăite subiectiv, nu doar ca obligaţie impusă din afară sau ca necesitate legată de supravieţuirea biologică, ci şi ca modalitate de relaţie cu ceilalţi, pe orizontală (în relaţia cu comunitatea) şi pe verticală (în calitate atît de continuatori, cît şi de transmiţători ai unor tradiţii, adică a unor constructe culturale) este în mare măsură responsabilă de modul adesea contradictoriu în care, în prezent, ne raportăm la muncă.

Astfel, rezultatele studiului menţionat mai sus arată că, cel puţin pentru angajaţii cu studii superioare, munca este asemenea unei curse de Formula 1: contează în primul rînd afirmarea personală, adică plecarea cît mai rapidă la start, depăşirea pe rînd a adversarilor şi bucuria „premiilor“ (în termeni financiari şi de imagine/gratificare narcisică) de după coborîrea fanionului cu pătrăţele. În plus, observînd discrepanţa dintre valorile atribuite propriei persoane şi cele atribuite românilor în general (adică celorlalţi „concurenţi“), avem impresia că fiecare dintre noi se consideră a fi singurul „pilot adevărat“ dintr-o şleahtă de nepricepuţi (asta în cazul în care angajaţii chestionaţi nu erau cumva „de import“).

Cursele, de orice fel, sînt însă epuizante şi cred că acest aspect al felului în care ne raportăm la muncă este foarte bine evidenţiat, prin contrast, atît de „inundaţia“ de termeni precum „distracţie“ sau „relaxare“ (adesea însoţite de adjectivul „totală“!) din mass-media românească, precum şi de numeroasele dezbateri pe tema dihotomiei „viaţă profesională – viaţă personală“.

În grade diferite – şi pentru diferite tipuri de public –, ambele relevă o percepţie a muncii ca fiind fundamental neplăcută şi exterioară/străină în raport cu universul nostru interior (altminteri, de ce am avea nevoie de atîta „distracţie“ şi, mai ales, de ce nu am putea fi şi „personali“, în timp ce sîntem „profesionali“?)

Opusul adevărat al „muncii-corvoadă“ nu este „munca-plăcere“ (o imagine factică ce întreţine iluzia infantilă a unei plăceri continue, lipsite de orice constrîngere), ci „munca-construcţie“, adică cea în care, indiferent de natura ei concretă, muncitorul se investeşte pe sine ca individualitate, pe care o investeşte ca vehicul de relaţie cu ceilalţi şi de la care aşteaptă suficiente, dar nu toate satisfacţiile existenţiale care-l fac să aştepte, nu cu nerăbdare, ci cu interes, ziua de mîine.

Alfred Dumitrescu este psiholog, psihanalist, analist formator şi supervizor al Societăţii Române de Psihanaliză, şi director de cercetare calitativă al Lighthouse Research & Marketing. 

Foto: L. Muntean