– scurtă antologie de reacţii şi comentarii –

Am selectat fragmente din comentariile apărute în presă în legătură cu atacurile Antenei 3 la adresa dlui Andrei Pleşu şi manifestările de solidarizare care au urmat. O asemenea scurtă antologie de texte oferă o radiografie a situaţiei şi încearcă să explice nivelul de degradare a peisajului public.

● Dragoş Paul ALIGICĂ

Mă uit la reacţiile la apelul de solidaritate cu Andrei Pleşu şi am o observaţie generală. Dacă nu existau reacţii colective de solidarizare, de ce nu există reacţii?! Dacă există, vai dragă, de ce există?! Ce prostie să ai o reacţie colectivă de solidarizare?! Ce proşti sînt intelectualii ăştia, domnule! Cum o dai, nu e bine.

Uite aşa: opinie de dragul opiniei?! Dacă e albă, de ce e albă cînd trebuie să fie neagră. Dacă e neagră, de ce e neagră cînd trebuie să fie albă… Era să mai zic ceva despre opinii la românii cu opinie (de, „oameni cu opinie“, nu?!), dar realizez că, de fapt, am o observaţie şi mai generală. Realizez că, de fapt, oamenii ăştia nu au opinii. Nu. Ei se poziţionează. E marketing personal. Dacă nu ştiţi ce e tehnica de poziţionare din marketing, cartea clasică e aici: http://www.how-to-branding.com/Positioning_Book.html.

Ideea e simplă: te lipeşti de ceva deja bine cunoscut, conturat, cu identitate şi reputaţie publică. Îţi faci un nume folosind reflexele reputaţiei respective. Nu substanţa a ceea ce eşti şi ceea ce ai de oferit contează în primul rînd, ci modul în care devii perceput şi perceptibil prin faptul că te aşezi în relaţie cu ţinta pe care vrei să o speculezi.

Mai precis, în cazul nostru: orice neisprăvit de literat şi tînăr aspirant la glorie literară şi intelectuală nu e preocupat să scrie sau să facă ce face un intelectual ca să-şi creeze o operă şi o reputaţie. NU. Se poziţionează. Faţă de cine? Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Tismăneanu! Cum? Îi înjură şi critică, evident. Eventual se grupează în haite dedicate acestui scop, fac blog şi sait, mă rog, tot tacîmul. Marketing modern, „team work“.

(…)

În general, orice român aspirant la a avea o opinie nu se oboseşte să gîndească sau să-şi contureze un profil intelectual sau ideologic, să-şi clădească un caracter şi o personalitate din care opiniile decurg – pe motiv de imperativ de coerenţă şi logică – atent, măsurat, chibzuit şi calculat. NU. Se poziţionează. Faţă de cine? Faţă de orice îi vine la îndemînă şi nu necesită efort, în mod contrariant.

Deci toată chestia nu este despre opinii şi gîndire în şi la substanţa lucrurilor. Nu. Este despre egoul lor, despre identitatea lor incertă şi calea cea mai simplă şi lipsită de efort în a satisface o nevoie psihologică personală. Este despre o strategie personală aproape instinctuală. (…)

Simplu, nu? Putem explica multe cu această teorie. Viaţa publică, intelectuală, politică... 

Fragmente din „Andrei Pleşu, secăturile lui Voiculescu şi opiniile la români“, apărut în Revista 22 (www.revista22.ro). 

● Vladimir TISMĂNEANU

Nu există două tabere echivalente moral, intelectual, valoric. Există o tabără a demnităţii şi una a lipsei de ruşine, a insolenţei agresive, a călcării în picioare a valorilor. Cel puţin aşa privesc eu lucrurile. Citiţi lista semnatarilor Apelului şi veţi vedea că sînt persoane cu puncte de vedere diferite, uneori chiar opuse, în ceea ce priveşte bilanţul preşedinţiei Băsescu şi nu numai asupra acestei teme. Există însă un număr de valori ireductibile care i-au motivat pe toţi să semneze. Semnînd, toţi spun că agresiunea contra lui Andrei Pleşu este şi una împotriva lor. Nu e o vorbă fără noimă. Dacă nu credeau acest lucru, nu semnau. Andrei Pleşu însuşi a avut adeseori puncte de vedere critice în privinţa lui Traian Băsescu. La fel, a scris critic şi despre Emil Constantinescu, ca să nu mai vorbesc de Ion Iliescu, Victor Ponta şi Crin Antonescu. A spus lucruri care nu au făcut plăcere clasei politice. Andrei Pleşu este un moralist, iar moraliştii stingheresc, deranjează, adeseori irită. Se cunoaşte refrenul: „Cine mai e şi ăsta să ne dea nouă lecţii?“ În lipsa argumentelor, se recurge la ocară, la injurie, la cuvinte gen „suflete de slugi“…

Ceea ce este scandalos ţine de un linşaj mediatic al unei personalităţi pe drept cuvînt respectată şi admirată. Dacă acest lucru se poate petrece împotriva lui Andrei Pleşu înseamnă că nu mai există limite ale neruşinării, ale infamiei. 

Fragmente din „Linşajul lui Andrei Pleşu, idioţia morală şi spaţiul libertăţii“, apărut pe blogul tismaneanu.wordpress.com.

● Andrei CORNEA

De ce se pretează Antena 3 la periodicele ei campanii de execuţie televizată, cărora ultima dată le-a căzut victimă Andrei Pleşu, aproape nu mai trebuie investigat, căci chestiunea e limpede: intimidarea tuturor vocilor critice, mai ales dacă acestea au greutate şi exercită influenţă. Într-un plan mai general, propagandiştii lui Dan Voiculescu urmăresc distrugerea oricărei autorităţi intelectuale autentice, aplatizarea şi relativizarea valorilor morale şi, în final, impunerea propriei agende valorice securistice, antidemocratice şi antieuropene.

Întrebarea care, poate, mai merită a fi pusă este cum de aceste imundicităţi televizate continuă să aibă un destul de mare succes la public, ceea ce se vădeşte prin ratingurile înalte. Oricît de abili ar fi propagandiştii Antenei (şi sînt destul de abili), mizeria tipului lor de atac ar fi trebuit să şocheze de mult o opinie publică cu valori morale normale. Faptul că ratingul unor asemenea emisiuni nu scade decisiv arată că, într-o măsură substanţială, societatea românească nu are valori morale normale. De ce? Motivul principal este, cred eu, frustrarea socială masivă cu corolarele sale, invidia şi resentimentul.

Frustrarea se naşte din convingerea personală că primeşti mult mai puţin decît consideri că meriţi şi cînd plasezi această disproporţie în responsabilitatea unora care, chipurile, te-ar împiedica. Consecinţa e invidia, ura chiar faţă de cei care reuşesc şi care se bucură de succes şi stimă. Invidioşii nu pot admite că aceştia au obţinut autoritatea, prestigiul, elogiile publice graţie meritelor, talentului, muncii; nu pot recunoaşte nici faţă de ei înşişi faptul simplu că există unii mai buni ca ei; nu, mereu trebuie să fi fost un complot, o afacere politică, o mafie de interese care i-au promovat pe unii sus şi i-au scos pe alţii din joc. Trebuie spus că, deşi nu-i o regulă, de obicei, resentimentul violent îi afectează cel mai mult pe cei mediocri, stăpîniţi de ambiţii prea mari. Or, dacă societatea – cum s-a întîmplat la noi după 1990 şi iarăşi după 2007 (intrarea în UE) – produce aşteptări disproporţionate cu posibilităţile şi ale sale, şi ale majorităţii oamenilor, ea va crea frustrări în masă, pentru că masa e, prin definiţie, mediocră.

La noi sînt, de ani buni, foarte mulţi oameni frustraţi: frustrat e şi tînărul rău şcolit, dar care vrea de la prima angajare un salariu exorbitant în raport cu meritele sale; frustrat e şi cel care l-a văzut pe vecin prosperînd şi chiar apărînd la televizor, în vreme ce el, eventual, a rămas şomer; frustrată e şi domnişoara ale cărei farmece nu au reuşit să-i aducă drept soţ un milionar, aşa cum a văzut în revistele glossy şi în telenovele; frustrat e însă şi intelectualul care doreşte să-şi explice reuşita modestă prin faptul că, de pildă, nu aparţine „grupului Liiceanu-Pleşu-Patapievici“, zis şi „al boierilor minţii“. Şi bineînţeles, chiar autorii acestor emisiuni sinistre de „demascare“ sînt oameni profund frustraţi, mici sufleteşte, servi ai unor patroni discreţionari, invidiind cu disperare talentul, graţia intelectuală, umorul fin, cultura, dar şi libertatea de spirit ale unui Andrei Pleşu. (…) 

Fragmente din „Frustrarea piticilor“, apărut în Revista 22 (www.revista22.ro). 

● Liviu AVRAM

Celor care speră că mitingul de susţinere a lui Andrei Pleşu şi reclamaţia de la CNA vor fi de natură să cureţe aerul ce ne înconjoară, împuţit cumplit de către cei de la Antena 3, trebuie să le dăm o veste proastă: nu se va întîmpla nimic. Antena 3 va fi tot aici, aşa cum o ştim, iar Consiliul Naţional al Audiovizualului va fi tot o glumă, aşa cum îl ştim.

Sîntem din ce în ce mai puţini cei care am făcut armata în regim obligatoriu, aşa că ţin să evoc aici un specimen care era destul de răspîndit prin cazărmi, în acele vremuri. Era individul veşnic flămînd, care îi identifica, precum un radar, pe cei mai slabi de înger sau mai ipohondri. Apoi, ca să le înşface în folos propriu gamela de fasole cu cîrnaţi, venea pe furiş din spate şi, fără somaţie, dar cu mare talent – punct ochit – punct lovit – le slobozea la fix un scuipat în mîncare. Ce să faci? Poţi mînca în continuare dacă eşti slab de înger sau ipohondru? Evident că nu, îi laşi gamela specimenului şi aştepţi următoarea masă, în speranţa că victima va fi altcineva. Scopul evident al celui care îţi scuipa în farfurie era acela de a te evacua din sala de mese, în aşa fel încît să rămînă el seniorul locului.

Ceea ce a păţit Andrei Pleşu în seara de 11 martie la Antena 3, adică deja celebra execuţie televizată, nu este doar efectul comentariului pe care l-a scris cu o zi înainte în Adevărul. Ci este parte a unei campanii mult mai ample, premeditate şi întinse deja pe mai mulţi ani, a grupului de presă fondat de domnul Dan Voiculescu. Nu ştiu dacă domnul Dan Voiculescu a făcut armata, dar aproape pot paria că, dacă a făcut-o, trebuie să fi fost unul dintre cei care scuipau în farfurie – aşa de bine seamănă strategia sa de evacuare a unor oameni onorabili şi credibili din sala de mese care se cheamă spaţiul public românesc.

Primul cred că a fost Mircea Cărtărescu. După ani buni în care a făcut şi literatură, şi publicstică, cînd scuipaţii Antenelor i-au umplut farfuria pe motiv că publicistica lui nu se potrivea cu grila postului, a anunţat, intempestiv, că renunţă la publicistică şi rămîne în afara Cetăţii – şi acolo a rămas. Punct ochit, punct lovit.

A urmat Horia-Roman Patapievici, uluitorul şoarece de bibliotecă ce a reuşit să facă din Institutul Cultural Român o instituţie total atipică faţă de cultura instituţională jalnică din România. Patapievici a rezistat cu tenacitate atacurilor, inclusiv infamului scandal cu poneiul roz – instrumentat tot la Antena 3 de un ins care acum combate fără apăsări etice din partea cealaltă a baricadei – pînă cînd a venit „voinţa politică“ şi l-a înlocuit pe Patapievici cu stupefiantul Andrei Marga, patriarhul caloriferului românesc. S-a ales praful de ICR şi nimeni dintre demolatorii săi – Ponta & Antonescu, voinţa politică, of course – nu pare să dea socoteală pentru asta. Rămîne doar evidenţa că flegma şi-a atins din nou ţinta: punct ochi – punct lovit. (…)

Un caz aparte este Andrei Pleşu. Deşi e cel mai bonom şi, aparent, cel mai inofensiv dintre companionii săi de spaţiu intelectual, a fost atît cel mai implicat în activităţi publice, cît şi cel mai activ şi longeviv în publicistica de zi cu zi. Or, asta nu se iartă uşor. Trebuie să-i recunoaştem acest merit lui Andrei Pleşu: a rezistat cel mai mult în faţa celor care l-au vrut, cu scuipaţii lor, evacuat din viaţa Cetăţii. A fost punctul ochit pe care flegma, deşi l-a lovit, nu pare să-l fi atins. Nu e puţin lucru...

Dintr-un motiv birocratic, CNA a decis în primă instanţă să amîne judecarea cazului Pleşu. Prezent la şedinţă, Gabriel Liiceanu crede că s-a întîmplat asta tocmai pentru că, după vizionarea materialului ghilotinard de la Antena 3, infamia era atît de proaspătă, atît de şocantă, atît de evidentă, încît aliaţii Antenelor din CNA – care par majoritari – au simţit nevoia unui răgaz de tras sufletul sau de tras de timp.

Decizia CNA în privinţa cazului Pleşu nu va avea nici o relevanţă dacă aceasta nu va fi atît de şocantă, într-un sens sau în altul, încît să zdruncine cumva insuportabila stare de lucruri din momentul de faţă. Într-un sens ar fi să exonereze de orice responsabilitate Antena 3 pentru ce a făcut, ceea ce ar fi o invitaţie pentru toate posturile de televiziune să procedeze la fel, cu toate consecinţele previzibile. În celălalt sens, ar fi să aplice o sancţiune într-atît de descurajantă, încît toate posturile de televiziune să se gîndească de două ori înainte de a proceda la fel. 

Fragmente din „Cazul Pleşu. Poveste despre cel care îţi scuipă în farfurie“, apărut pe Blogurile Adevărul (www.adevarul.ro

● Dragoş GHIŢULETE

Atunci cînd şobolanii, infectaţi de ciumă, au ieşit din canale şi au împrăştiat epidemia, nimeni nu părea conştient de grozăvia ce va urma în oraşul Oran. Cu timpul, se vor modifica comportamentele, oamenii vor uita de umanitate. La fel ca în romanul lui Camus, o nouă epidemie a răbufnit în ultimii ani în România, o epidemie care adună seară de seară sute de mii de oameni într-un adevărat marş mortuar. Pare că un virus a intrat subtil în minţi şi subjugă conştiinţe. Oameni banali, cu o viaţă mizeră, descoperă brusc că în faţa unui ecran pot avea ceea ce nici prin gînd nu le-a trecut: satisfacţia mocirlei fără să fie văzuţi şi arătaţi cu degetul pentru această îndeletnicire, fără efort şi cu cheltuieli minime.

Seară de seară, noii şobolani dau din gheare pentru a satisface această nevoie de mocirlă, îşi dau ochii peste cap, scuipă şi maculează tot în jur, pentru ca noua ciumă să se reverse şi să infecteze tot în jur. Nu se vor opri, satisfacţia e uriaşă pentru că sînt încurajaţi. Ce contează cîteva sute sau mii de oameni care identifică această primejdie, cînd sute de mii primesc, seară de seară, cu sfinţenie, această nouă formă de împărtăşanie. După o zi jalnică, ascultă imnurile noilor şobolani. Mizeriei din viaţa de zi cu zi nu îi pot opune un film, o carte sau un concert. Veninul trebuie cultivat şi trebuie să fie la îndemînă, la butonul telecomenzii. Cu cît infecţia e mai puternică, cu atît rînjetul e mai pur. Noii şobolani sînt mulţumiţi de rating, infectaţii dorm apoi cu gîndul la seara următoare, în care vor fi şi mai satisfăcuţi. 

Fragmente din „Noua ciumă. Atacul josnic la adresa lui Andrei Pleşu“ e doar începutul, apărut pe contributors.ro

● Brânduşa ARMANCA

„Am senzaţia că nimeni nu mai respectă pe nimeni. Există alte tipuri de relaţii: există teamă, există iritare, există invidie, există injurie, duşmănie, dar respectul pur şi simplu pentru prestaţia de-o viaţă a cuiva, pentru experienţa cuiva, pentru prestigiul cuiva e o virtute care dispare. Ba mai mult, e culpabilizată. Noţiunea de «prestigiu» a ajuns să fie neonorabilă. A avea prestigiu înseamnă a fi, din principiu, suspect“, asta afirma Andrei Pleşu într-un interviu pe care mi l-a dat în 2006, republicat în volumul recent Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri. Pentru omul de cultură nu rămîne un mister de ce a fost atacat de comandoul infam al Antenei 3, Gâdea-Ciuvică-Ursu-Tudor: trebuia desfiinţat pentru că se exprimă public ca o voce critică de anvergură, are operă, autoritate morală şi se bucură de prestigiu. Deci, e suspect, dacă nu chiar periculos. Într-un interval de două luni, jurnalişti şi intelectuali au luat poziţie în mod repetat împotriva poluării morale produse în spaţiul mediatic de Antenele aflate sub comanda turnătorului Voiculescu. Din păcate, tinerii capabili să stea luni de zile în stradă pentru a bloca Roşia Montană nu sînt interesaţi de fenomenele de poluare morală, la fel de toxice. La finele lui ianuarie, 600 de jurnalişti au semnat un protest împotriva linşajului la care au fost supuşi cîţiva dintre ei; în martie a avut loc acţiunea celor cîteva mii de semnatari online şi a celor cîteva sute de oameni prezenţi în Piaţă cu o carte în mînă, la chemarea revistei 22 şi a GDS. Îndemnul lui Mihai Neamţu „Deschideţi cărţile, închideţi antenele!“ a avut darul de a produce confuzie şi de a da lătrăilor antenişti un pretext de autovictimizare. În acest răstimp, CNA, autoritatea învestită prin lege să sancţioneze derapajele şi să facă respirabil audiovizualul românesc, moşmondeşte decizii ambigue care îi protejează pe vinovaţi.

Ce scop are „terorismul mediatic“ practicat de Voiculescu? Discreditare, intimidare, intoxicare, mutilare a jurnalismului – toate cu ţintă politică şi profit implicit. „Trei au fost dimensiunile esenţiale ale experimentului comunist: distrugerea valorilor, distrugerea memoriei şi distrugerea libertăţii“, le reaminteşte profesorul Tismăneanu celor care au uitat, adăugînd că „Antena 3 a devenit megafonul celor mai obscurantiste şi nocive forţe din societatea românească. Este urmaşa Săptămînii barbiste, huliganica revistă susţinută făţiş de Securitate, şi a României Mari, în cea mai sordidă fază a acestei publicaţii. Acţionează cu biciul verbal asemeni hingherilor ideologici ai ceauşismului.“ Execuţiile publice efectuate de antenişti sînt un atentat permanent la libertatea de exprimare, la critică onestă, la opinie. Ele inhibă şi reduc la tăcere.

Ce e de făcut? Nimeni nu este atît de naiv încît să creadă că protestele, mitingul şi listele de semnături îi vor face pe antenişti să devină decenţi. Mişcarea de stradă este un exerciţiu de solidaritate necesar pentru a da semn că există apărători ai unor principii, că democraţia şi libertatea înseamnă responsabilitate, reguli de convieţuire, legi. Dar mai departe, pentru a fixa limitele, trebuie apelat la justiţie. 

Fragmente din articolul „Modele, nu lichele!“, apărut în Revista 22 (www.revista22.ro)