Cu cît timp înainte se pregăteşte, în mod normal, o campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale? Vă întreb pentru că în România, în septembrie, nu se ştiau, în mod public, toţi candidaţii… este normal? 
 
Un candidat serios, cu un partid serios, se pregăteşte din timp. Restul e suspans controlat sau improvizaţie totală, lucru relativ obişnuit în politica românească. Pe de o parte, e normal să nu-i ştim pe toţi candidaţii decît pe ultima sută de metri (altfel, de unde suspansul, speranţa, dacă e o alegere cu candidaţi previzibili şi final aşteptat?); pe de altă parte, nu cred că există cu adevărat vreun secret, în ultimele luni, cu privire la faptul că Victor Ponta şi Klaus Iohannis urmau să fie candidaţii principalelor două aglomeraţii organizatorice din politica românească, PSD & co, respectiv ACL. Cred că surprize au fost cu adevărat numai cu privire la candidaturile lui Macovei, Meleşcanu şi eventual Udrea. Tăriceanu mai puţin îmi pare o surpriză, căci are un profil prezidenţial natural, ca fost premier într-o perioadă de prosperitate, are atuul acesta de aruncat în ring. 
 
Care sînt etapele „construirii“ unei campanii pentru alegerile prezidenţiale? Există reţete? Scenarii? 
 
Totul porneşte de la candidat, de la motivaţia sa de a candida şi de la temperamentul său. O menţiune de etapă: e greu sau chiar imposibil să reuşeşti, dacă nu există notorietate clară naţională. Apoi se configurează echipa de consilieri de campanie, de preferinţă nemăcinată de orgolii şi constituită fără suprapuneri, ca să existe o responsabilizare clară. Apoi, două chestiuni-cheie, fără de care nu există decolare: organizarea şi finanţarea, care se sprijină una pe alta. Se face o strategie clară de campanie, care presupune un program politic, un slogan cît mai de impact, cîteva idei-cheie ca mesaje generale, căci puţini citesc platforma politică, un calendar media şi de evenimente (fiecare după resurse), totul în cadrul unui plan cu date cît mai precise. De foarte multe ori, au loc modificări de ultim moment în planificarea de campanie, căci şi agenda publică e foarte fluidă în campanie. Dar o campanie bine organizată rămîne pe mesaj, nu se lasă diluată prea mult, respectă în mare ce s-a stabilit şi măsoară periodic impactul mesajelor transmise. În plus, faţă de mesajele pozitive, e importantă şi campania negativă, ambele aspecte ajutînd la diferenţierea candidatului sau a candidatei faţă de concurenţă.
 
Care este, de fapt, diferenţa între candidat – un „produs“ al unei campanii electorale (şi al partidului care îl propune) – şi omul care îşi doreşte să devină preşedintele unei ţări? Votăm o persoană reală? 
 
Votăm o persoană reală, şi nu o proiecţie, un „produs“, în măsura în care personalitatea candidatului este puternică. Poţi mima – sau poţi fi antrenat să pari a avea – valorile şi viziunea, mai greu poţi mima voinţa: personalitatea politică – sau lipsa ei – transpare, mai ales în interviurile mai dure şi în dezbaterile cu ceilalţi candidaţi. Cred că, la fel ca şi în cazul unei căsătorii, e bine să ai mai multe întîlniri cu candidatul sau candidata, nu să te grăbeşti să proiectezi calităţi pe el sau pe ea, calităţi pe care s-ar putea să nu le aibă decît în imaginaţia noastră. Testul studioului TV e de multe ori la fel de important ca testul mulţimii: dacă oamenii simt că nu îţi place să fii printre ei, dacă pari stînjenit sau arogant, pici testul, nu numai faţă de comunitatea locală, ci şi faţă de audienţa naţională. 
 
Şi pentru că tot vorbim despre imagine, care mai este rolul mass-media în campania electorală? 
 
Mass-media e cheia, căci nu poţi da mîna cu 20 milioane de locuitori, nu poţi merge, în calitate de candidat, din casă în casă, ai nevoie de un canal de difuzare în masă care să intermedieze relaţia dintre tine şi public. Televiziunea e în continuare regina campaniei, chiar dacă în ultimii ani Internetul – media online – a crescut mult ca un canal de informare. Radioul nu trebuie subestimat, şi nici media locală, cea din urmă avînd o audienţă puternică, nişată. 
 
Care mai este impactul apariţiilor televizate? Depinde foarte mult de cît şi cum sînt folosite. Cînd eşti „mic“ şi nu ai notorietate, nu există hiperexpunere; cînd eşti „mare“, trebuie să ai grijă ce şi cît de des apari la TV, ca să nu devii comentator politic, în loc de actor politic percutant. 
 
De ce în România contează atît de puţin programele politice ale candidaţilor? De ce „promisiunile electorale“ prezintă atît de puţină încredere? 
 
Programele politice contează puţin mai peste tot în lume, căci aproape nimeni nu le citeşte integral, cu excepţia consultanţilor, a ziariştilor şi a altor cetăţeni curioşi. În cel mai bun caz, lumea se uită la cuprins şi la estetică, poze etc. Promisiunile contează, căci atrag atenţia prin impactul lor imediat asupra vieţii cetăţenilor. Cu cît vizează nevoi mai simple, cu atît sînt mai eficiente: slujbele şi mărirea pensiilor sînt nevoi imediate, independenţa energetică sau viziunea de politică externă sînt nevoi superioare, de interes pentru o minoritate dintre alegători. Promisiunile nu sînt foarte diferite între ele – mai ales cînd partidele nu sînt fidele doctrinei proprii, ceea ce e important e credibilitatea candidatului, aici trebuie lucrat; candidatul sau candidata trebuie să expună valori şi să fie fideli unei direcţii a brandului lor, pentru a fi credibili. Nu poţi fi într-o zi măicuţă şi în altă zi gladiator, lumea devine confuză dacă paleta expunerilor e prea diferită, nu poţi fi de toate pentru toţi, ca o şaorma universală.
 
Care este rolul organizaţiilor teritoriale ale partidelor în timpul campaniei? 
 
E simplu: să comunice bine mai departe, în teritoriu, mesajele de la centru şi să mobilizeze oamenii în ziua votului. De multe ori, organizaţiile locale au bunăvoinţă, dar nu sînt mereu informate din plan central cu privire la mesaje sau strategie, sau sînt informate la nivel superficial. Aşa că, de multe ori, mobilizarea la vot depinde aproape exclusiv de organizarea liderilor locali şi de finanţele investite de ei, mai mult decît de diseminarea şi adaptarea mesajelor de la centru.
 
Se tot vorbeşte de campania negativă. Ce reprezintă ea, de fapt, în România? Există la noi şi „campanie pozitivă“? 
 
E normal, nu există alegeri fără campanie negativă, alegerile înseamnă emoţie, o bătălie generică între bine şi rău – deşi realitatea e un set de nuanţe de gri; alegerile sînt o luptă între schimbare şi continuitate. Dacă toate sînt bune şi frumoase, şi nu există campanie negativă, de ce să-i schimbăm pe cei de la putere cu alţii?! Există şi campanie pozitivă, căci fiecare candidat trebuie să se definească şi în sine, nu doar prin opoziţie cu ceilalţi, altfel nu va fi credibil cu adevărat.
 
Cum aţi caracteriza această campanie, din 2014?
 
Mi se pare sincer cam plicticoasă campania actuală comparativ cu ultimele trei, urmărite cu atenţie, adică 2000, 2004 şi 2009. Nici candidaţii nu sînt supereroi sau personalităţi politice grandioase – parcă le e frică să îşi definească clar identitatea –, nici sloganele nu te izbesc prin originalitate sau eficienţă, nici dezbaterile pe teme de interes real nu abundă. Nu vedem un mare narativ de campanie, vedem doar o temă care se impune, sub presiunea justiţiei, cea a luptei anticorupţie. Singurul candidat care se luptă din răsputeri, vizibil, să reuşească e Monica Macovei, restul par a se baza pe maşinăriile de partid sau fac non-combat. Se zbate şi Elena Udrea, dar referirea cu privire la confuzia de brand de mai sus rămîne valabilă, pendularea între limite prea mari îi afectează calitatea campaniei. 
 
Există o evoluţie în politica românească? Care ar fi ea? Poate luăm în considerare şi faptul că în 1990 nimeni nu ar fi putut concepe o femeie candidat la preşedinţie şi iată că în 2014 avem două femei care vor obţine peste 1% din voturi? 
 
Da, candidaturile feminine sînt o evoluţie. Văd o evoluţie şi în sensul că în online există multă lume pasionată şi/sau pasională care încearcă să crească prezenţa la vot, oferind varii motive în acest sens. Cred că este un demers lăudabil, atîta timp cît e prezentat ca un demers pozitiv de „alegere a propriului candidat“ şi nu de demonizare a altor categorii sociale care, vezi Doamne, nu ştiu ce să voteze. Votul nu ştie carte, dar să nu subestimăm bunul-simţ al poporului, votul cenzitar – sau pe alte criterii discriminatorii, care văd că mai apar uneori în discursul online sau offline – nu îşi are locul decît în trecut. 
 
Radu Magdin este analist şi consultant politic, CEO Smartlink Communications.
 
a consemnat Adina POPESCU 
 
Foto: A. Pungovschi