text în dialog cu Mircea Vasilescu

Walt Whitman: „…Aceasta nu este doar o carte! / Cine o atinge, a atins un om“. Îmi vin mereu în minte aceste două versuri de cîte ori începe discuţia despre lectura electronică. Sigur că este foarte important ca lumea să citească oricum. Poate chiar şi orice, ­căci „oricum“ presupune „orice“. Chiar dacă nu sînt cu totul de acord că lumea de azi nu mai citeşte aşa ca lumea de ieri – lamentaţie pe care o aud tot mai des de vreo douăzeci de ani încoace –, cred că pledoaria pentru lectură nu trebuie să se oprească nici o clipă. Însă…

Cred că îndemnul uşor propagandistic „Citiţi, băieţi, numai citiţi!“ nu trebuie să inducă o iluzie. Nici celor cărora li se adresează, nici celor care îl propagă. După ce-l rostim, onest ar fi să adăugăm, chiar dacă numai în barbă: „Citiţi, desigur, dar nu vă păcăliţi că, dacă nu citiţi cărţi, chiar citiţi!“ E bine să citim, desigur, afişe de pe stradă, reclame pe foi volante distribuite la intrarea în metrou, ştirile scrise mai mult sau mai puţin inept pe site-uri ori instrucţiunile de utilizare a noului aparat de cafea pe care îl cumpărăm. Sigur că, în general, e mai bine să citim decît să nu citim. Dar asta nu înseamnă, totuşi, că citim.

Lectura este o experienţă indisolubil legată de carte, de obiectul cu foi numerotate prinse în cotor între coperţi, pe care literele sînt tipărite una după alta, pentru a alcătui cuvinte, propoziţii, fraze, rînduri, alineate. Unii vorbesc despre mirosul cărţii tipărite (cele mai vechi miros într-un fel, cele mai noi altfel), alţii despre senzaţia tactilă a paginii, unii despre foşnetul intim al paginii răsfoite, un fel şoaptă a cărţii care se livrează nesaţului ochilor aşa cum iubita se livrează mîngîierilor din ce în ce mai adînci. Dar, oricît de seducătoare şi rafinate ar fi aceste senzaţii, nu despre asta e vorba cînd citim cărţi. Dincolo de senzaţii stă o anumită disciplină a lecturii care nu poate fi obţinută decît cu cartea în mînă. Lectura cărţii ordonează gîndul, dă coerenţă imaginaţiei inevitabile care se declanşează în creierul oricui cînd dă cu ochii de un cuvînt scris. Pe un alt palier al fiinţei, dar în perfectă analogie, e foarte bine să ascultăm CD-uri cu muzica lui Beethoven, dar nu trebuie să-l minţim pe ascultător: Beethoven e cel care se naşte şi trăieşte în sala de concert. Acolo, cum ar zice Celibidache, muzica există tridimensional, în toată splendoarea ei, acolo muzica are viaţă – viaţa ei.

Sînt reticent cu privire la autenticitatea experienţei lecturii pe aparate cu acces într-un virtual confortabil, pentru că niciodată nu am înţeles de ce schimbările şi noutăţile sînt privite cu spirit critic atrofiat. Noul are, orice s-ar zice, o glorie apriorică printre noi. Prestigiul noului se leagă, desigur, de speranţele pe care le aduce pe lume orice se naşte sub ochii noştri. După un timp, însă, oamenii înţeleg că nu tot ce-i nou e bun sau mai bun decît vechiul. O fi cititul pe Kindle sau pe tabletă mai comod, dar ceea ce face ca o asemenea lectură să fie un surogat de experienţă livrescă este tocmai comoditatea ei. Poţi face o grămadă de lucruri cu aceste aparate: poţi găsi ime­diat referinţe, poţi afla imediat sensul unor cuvinte pe care nu le cunoşti, te poţi duce, fără efort, de la o carte la alta, urmărind, mofturos, o temă sau o idee care ţi se pare provocatoare citind, poţi adnota în felurite formule, poţi sublinia, poţi da copy oriunde şi paste unde doreşti, în două secunde – poţi face orice. În plus, sînt atît de portabile! Ei bine, tocmai această lipsă de efort mă nelinişteşte. Tendinţa irezistibilă spre comoditate nu este, se ştie, neapărat benefică. Cînd faci ceva (orice!) prea repede şi prea uşor, ajungi să-ţi atrofiezi tocmai ceea ce lectura trebuie să-ţi consolideze, anume memoria, tenacitatea căutării şi soliditatea aflării, febra incertitudinii în care te aruncă orice lectură rodnică. Cultul pentru aparatul polivalent de citire îmi pare că fură din potenţiala admiraţie pentru ceea ce citeşti. Este, totuşi, nedrept să fii încîntat de aparat cînd citeşti Tolstoi şi nu-mi spuneţi că cei care manevrează cu dexteritate ultimul Kindle în toate puterile sale nu sînt fericiţi de butonatul în sine. În plus, sentimentul că purtînd Kindle-ul în buzunar ai cu tine o bibliotecă întreagă îmi pare indecent. Omul ia cu el o carte şi o citeşte. Uneori, îi place şi are deliciul acestei unicităţi. Alteori, nu-i place şi fie se luptă cu ea, fie o abandonează – trăiri serioase, ambele. Toate fac parte din experienţa omenească a lecturii. Să aibă în buzunar o bibliotecă întreagă îmi pare indecent. Este o lipsă de respect pentru carte, pentru individualitatea şi personalitatea ei. E ca şi cum ai pleca la un drum cu un milion de oameni diferiţi şi nu cu unul sau doi companioni pe care îi cunoşti sau vrei să-i cunoşti. Reproşez device-urilor că scot lectura din scara ei umană şi o duc spre o enormitate care seamănă cu o babilonie. Totuşi, omul se află în relaţie cu o carte, nu cu toate cărţile lumii deodată.

Pe de altă parte, n-aş fi dilematic dacă aş spune că ştiu cu certitudine că opţiunea lecturii cu mijloace postmoderne tinde să fie preferată lecturii clasice. De altfel, studiile în materie ne spun concluzii contradictorii. De pildă, un studiu al Universităţii din Washington, de la finalul lui 2014, arată că tinerii şi copiii preferă, de departe, cărţile tipărite în dauna dispozitivelor (Kindle, e-book, computer, tabletă etc.). A urmat rapid un alt studiu, coordonat de American Literacy Council, care ne spune contrariul. La noi, toată lumea zice că învăţămîntul trebuie să se „upgradeze“ şi că lecţiile trebuie făcute pe tablete, iar lecturile să fie formatate digital pentru a fi pe placul copiilor. Dar, într-o recentă vizită la Alba Iulia, am aflat că Universitatea din localitate a cercetat sociologic chestiunea şi – surpriză! – cei mai mulţi elevi preferă tipăriturile clasice. Sigur, sîntem în vremuri schimbătoare şi e prea curînd să spunem cu certitudine care este soarta lecturii. Poate că, aşa cum zic unii, cărţile vor rămîne în muzee, iar generaţiile viitoare le vor privi cam cum privim noi, astăzi, papirusurile. Sau, poate, cărţile vor rezista şi generaţiile viitoare, cu tomurile la subraţ, vor privi într-un muzeu al curiozităţilor dispozitivele de citit ale vremurilor noastre. Cei care pretind că ştiu se cam grăbesc. În ceea ce mă priveşte, sînt pe viaţă intoxicat de visul paradiziac borgesian: „Eu mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci.“ Şi cei care spun că marele argentinian a putut visa aşa doar pentru că, la vremea lui, nu apăruseră Kindle, e-book, tableta şi Internetul greşesc, căci Borges continuă, precizînd: „Alţii îşi pot închipui Paradisul ca pe o grădină sau ca pe un palat. Eu mi l-am imaginat întotdeauna ca pe o bibliotecă…“ Alţii îşi pot imagina că Paradisul este un Internet cu acces infinit şi motoare de căutare absolute. Dar eu rămîn la bibliotecă. Mai mult de-atît nu-mi pot imagina şi nici nu-mi pot dori. Pledez pentru cărţi din interiorul acestui vis paradiziac.

P.S. Iau faptul că acest articol va putea fi citit şi pe pagina de Internet a revistei noastre ca pe o ironie a sorţii. Şi zîmbesc, deschizînd o carte…