La căminul pentru persoane vîrstnice din Solca, judeţul Suceava, locuiesc 77 de bătrîni. Condiţiile sînt bune – clădirea, un fost spital închis în 2011, este aproape complet renovată; personalul este atent, deşi sînt doar trei asistenţi pe tură; mîncarea este bună şi suficientă. Ce le lipseşte este compania – doar 15 dintre ei sînt vizitaţi de rude sau se pot deplasa să le viziteze ei înşişi – şi o sală de sport, pentru cei care vor să se mişte puţin. 

Am aflat despre cămin în timp ce eram în cel de-al treilea modul al programului Aspen Young Leaders, la Gura Humor. Voiam, ca grup, să cunoaştem mai bine zona şi să vedem cum ne putem coordona pentru a face ceva real în comunitate, aşa că am întrebat dacă putem să ajutăm. Elena Repciuc, 45 de ani, contabilul-şef al instituţiei, un om care este acolo de la 7 dimineaţa la 9 seara şi are grijă să fie de toate, avea o listă întreagă. Nu sînt niciodată suficienţi oameni care să ajute cu îngrijirea vîrstnicilor şi nu prea bat voluntarii la uşa lor. În plus, curtea avea nevoie de mult ajutor, şi la curăţenie, şi la grădinărit.

Pe 10 septembrie am petrecut toată ziua la cămin, făcînd ce era nevoie. Am cumpărat şi plantat flori şi arbuşti, am scos morcovii din grădina de legume, am servit masa, am strîns o grămadă mare de moloz, am făcut prăjituri şi decoraţiuni pentru camerele proaspăt renovate, am cumpărat jocuri şi gustări şi, mai ales, am petrecut timp cu rezidenţii vorbind, jucînd şah sau plimbîndu-ne. Nevoia lor de apropiere a fost lucrul care i-a marcat cel mai mult, şi pe colegii mei de program. Unul dintre ei a scris într-o notă despre timpul petrecut cu unul dintre vîrstnici, un domn pasionat de grădinărit: „cînd mă uitam pe geamul maşinii înainte să ieşim din curte mi-am ferit privirea pentru că nu voiam să citesc în ochii lui întrebarea: «Da’ veniţi şi mîine?»“

Căminul este finanţat deocamdată de Ministerul Muncii şi din pensiile rezidenţilor (cei care au cedează 60% din pensie instituţiei). Pentru fiecare rezident, dar nu mai mult de 70, căminul primeşte o subvenţie de aproape 1500 de lei. Problema este că această subvenţie este doar pe termen limitat, pînă în octombrie 2015, cînd ar trebui ca finanţarea să fie preluată de Consiliul Local Solca. O altă problemă este că, fiind un centru de primire regional, doar doi dintre rezidenţi sînt din Solca, restul sînt din judeţ, aşa că Primăria nu e interesată să finanţeze. Elena Repciuc se pregăteşte acum pentru diferite scenarii: fie să înfiinţeze un ONG care să preia căminul şi să obţină fonduri europene, fie să ceară finanţare de la Consiliul Judeţean, nu de la cel Local. Oricum ar fi, trebuie ca în următorul an să găsească o soluţie, altfel se va pierde tot ce a reuşit să facă la Solca.

Reporter: Ce înseamnă aceşti trei ani pe care i-aţi petrecut administrînd căminul?

Elena Repciuc: Pentru mine este o experienţă, simt că m-am schimbat eu în primul rînd, în aceşti trei ani, pentru că am cunoscut atîtea poveşti de viaţă, mai frumoase şi mai puţin frumoase. În asistenţă socială nu poţi să faci meseria dacă nu ai un pic de suflet, dacă nu te implici în viaţa lor – nu le ştii problemele, nu îi poţi ajuta. Programul meu este de opt ore, dar sub 12 niciodată nu am stat, şi ei ştiu că mă pot găsi oricînd doresc să vorbim. Am învăţat de la aceşti oameni şi m-am schimbat eu ca om. Greutăţi sînt, mai ales pe partea financiară. Consiliul Local, ca în toată ţara, nu are bani, nu ne poate ajuta. Dacă s-ar continua finanţarea de la Ministerul Muncii, ar fi ceva. Acum trăim cu teamă de la o zi la alta – dacă se termină subvenţia ce vom face? Ne-am luptat foarte mult să transformăm spitalul în cămin, Consiliul Local nici nu voia, dar le-am demonstrat că, dacă se închidea, pierdeam toată investiţia făcută aici, mijloacele fixe. Şi aveam şi exemplul spitalului de TBC din Solca, închis în 2003, în care s-a distrus tot. Aşa i-am convins că nu e o mare investiţie deschiderea căminului, deoarece tot ce ne trebuia era deja aici.

Cum s-a petrecut această transformare?

Cînd au închis spitalul, în 2011, s-a dat o hotărîre de guvern că unităţile închise se pot transforma în cămine de bătrîni şi vor primi o subvenţie. Am aplicat şi noi, şi a durat trei luni pînă cînd s-a publicat în Monitorul Oficial decizia de înfiinţare a căminului. Trei luni în care personalul rămas nu a primit salarii. Plus, am avut cinci bolnavi care au rămas în spital, nu aveau unde să se ducă, erau cazuri sociale. Şi i-am îngrijit noi şi le-am adus mîncare de acasă toate lunile astea – că aveam stoc de alimente, dar nu aveam voie să ne atingem de el pînă cînd nu se înfiinţa căminul. Ne-au mai ajutat nişte preoţi. După înfiinţare, am avut trei luni să ne organizăm. La 1 octombrie 2011 am început să primim oaspeţi. A fost greu că nu ştia nimeni de noi – am mers din cămin în cămin şi din spital în spital, am vorbit cu primăriile, şi pînă la urmă i-am găsit. Clădirea nici nu arăta bine atunci, vă daţi seama, un fost spital. Uneori, cei sosiţi nici nu voiau să rămînă cînd o vedeau. „Parcă-i puşcărie aici!“ După ce am renovat, s-a schimbat situaţia. Din ianuarie 2013, în nici o lună n-am avut sub 70 de internaţi. Şi acum avem 77 şi, dacă aş avea locuri încă pe-atît, le-aş umple pe loc. Iarna avem mult mai mulţi, oricum. Primăriile ne aduc oameni ai străzii, mai ales din Suceava, că acolo sînt probleme, în oraşele mari. Şi uneori vin oamenii în curte, cu bagajul şi acte, şi nu vor să plece. Cum să-i dai afară? Unde să se ducă? Improvizăm paturi, ne descurcăm. Unde mănîncă 70, mănîncă încă 10. Noi sîntem mulţumiţi şi bătrînii sînt şi ei mulţumiţi.

Spuneaţi că singura problemă pe care nu o puteţi rezolva este cea a singurătăţii vîrstnicilor.

Bătrînii nu sînt în regim închis, ei pot merge să se plimbe prin oraş, să viziteze familia, dar puţini dintre ei au la cine să meargă sau cine să vină la ei. Nu prea pleacă singuri, oricum, aşteaptă să-i ia cineva, că mulţi nu se mai descurcă să meargă singuri pe stradă – nu mai aud bine, nu sînt atenţi la trafic. La sărbători sînt cîţiva care mai pleacă, vreo zece, dar nici atît. Atunci e cea mai grea perioadă pentru ei. Îi simt că... Încercăm şi noi. Le pun colinde, le-am făcut brad pe fiecare palier, să-l vadă, chiar dacă nu se pot deplasa de la un etaj la altul. Am adus copii de la şcoala de aici, au făcut programe artistice, au împodobit bradul sau au încondeiat ouă de Paşti. Şi ei sînt ca nişte copii, se bucură de vizitele copiilor, că au şi ei nepoţi acasă, pe care poate nu i-au văzut de cînd sînt la noi.

Ce ar trebui să ştie familiile celor care ajung într-un cămin pentru vîrstnici? Ce ar trebui să faci ca cel pe care îl internezi să nu se simtă abandonat?

Eu îi înţeleg pe cei care îşi aduc părinţii aici. Ei trebuie să muncească, să aibă grijă de copii şi de casă şi uneori bătrînul nu mai poate avea grijă de el, nu mai ştie să închidă apa sau să mănînce. Stă singur în casă toată ziua. Aici are cu cine să socializeze, e îngrijit, nu are cum să i se întîmple ceva. Aici nu e un azil. Mai aud oamenii spunînd „azil“, şi tot timpul îi corectez: nu este azil, e un cămin pentru voi, persoanele vîrstnice. Azilul era odată, pe vremea comunismului. Să vă dau un exemplu care ne-a făcut să ne simţim bine: aveam un bătrîn cu trei fete, toate educate. Problema lui era demenţa. L-au internat aici, veneau de două-trei ori pe săptămînă, nu l-au abandonat. Au venit şi l-au luat într-o după-amiază, să stea acasă două-trei zile. I-au luat tratamentul, tot. Seara la ora 7 ne-am trezit cu ei înapoi: nu a vrut să rămînă, a vrut să fie aici cu colegii de cameră, cu programul pe care îl învăţase. Ne-am bucurat că se simţea aşa de bine cu noi, mai bine decît acasă la el.

Cam cîţi dintre ei mai au rude de gradul 1?

Sînt cazuri diverse. Avem şi oameni care au rude de gradul 1, dar au pierdut legătura cu ei, cu copiii, de cînd erau foarte tineri. Nici ei nu şi-au căutat copiii cînd trebuia, şi acum nici copiii.... Am avut un caz, un bătrîn preluat de la spital, era din anii ’90 internat la TBC, mai mult un caz social. Avea patru copii. Mi-a fost foarte greu să dau de ei, că avea mutaţia pe Solca, dar de fapt era din Rădăuţi. Dar cum eu muncesc aici de 25 de ani, am prins şi spitalul, a rămas arhiva. Am găsit cînd a fost internat, i-am găsit adresa de atunci şi, cu ajutorul Primăriei din Rădăuţi, i-am găsit familia. El avea pancreatită şi era în faza terminală. Voiam să fac acest lucru pentru el, chiar dacă ştiam că şi-a lăsat copiii de mici. M-am dus şi i-am spus: uite, am găsit familia. Nu puteam să îi chem eu fără să-şi dorească. Şi nu şi-a dorit. Mi-a zis că nu vrea să vadă pe nimeni. Dar cînd a murit, i-am anunţat. Şi au venit toţi copiii şi fosta soţie. Nepoţii... au venit toţi. Probabil că se simţea vinovat. Dar uite că au venit. Puţine sînt cazurile în care nu e o poveste urîtă.

Care credeţi că e soluţia cea mai bună pentru îngrijirea numărului tot mai mare de vîrstnici?

Părerea mea este că centrele sînt mai sigure decît îngrijirea la domiciliu. Îngrijitorul poate să facă o mîncare caldă, să facă un foc, să-i spele o haină, dar nu va vedea niciodată toate problemele pe care le are. Pentru cei care au nevoie de îngrijire permanentă, cum sînt cei de la noi, doar într-un centru pot primi ce au nevoie. Unui bătrîn trebuie să i se ia tensiunea, trebuie să primească nişte sfaturi, dacă a avut nişte traume... Nu poţi să ignori lucrurile acestea pentru că toate compun calitatea vieţii lui.

Foto: Z. Bereczki