Pentru echipa de la Observator cultural, 2020 a început sub cele mai bune auspicii: în fond, la sfîrșit de februarie, mai exact pe 29, sărbătoream 20 de ani de la apariția primului număr al revistei. Pentru o publicație independentă, care apare din fonduri private, douăzeci de ani de apariție neîntreruptă constituie o probă de rezistență, pe o piață media profund distorsionată de amestecul politicului și de succesive crize economice. Nici nu ne gîndeam, în ianuarie 2020, în febra organizării petrecerii aniversare și a pregătirilor pentru cea de-a paisprezecea ediție a Premiilor revistei, că pentru cei mai mulți dintre noi acelea erau zilele de pe urmă ale unei ere spre care astăzi privim cu nostalgie. Totul s-a precipitat începînd cu 11 martie, iar provocările personale, profesionale și redacționale nu au întîrziat să apară. Pentru că, brusc, ne-am văzut puși în situația de a ne reinventa permanent, de a găsi zi de zi soluții de supraviețuire, știind cu certitudine un singur lucru: că nu vom renunța la varianta tipărită a revistei, oricît de mult s-ar fi prelungit perioada de lockdown, în care am fost nevoiți să apărem doar online.

Sigur că se poate lucra foarte bine de acasă, mai ales cînd e vorba de redactare, paginare, corectură, sigur că tehnologia actuală ne ajută să comunicăm de la distanță prompt și eficient, sigur că pentru noi, cei obișnuiți cu izolarea în bibliotecă și în camera de lucru, consemnarea forțată la domiciliu nu a fost o dramă atît de mare, dar dispariția ediției tipărite a însemnat, printre altele, și regîndirea atribuțiilor fiecărui om din redacție și, mai ales, încercarea de a construi o comunitate de cititori/abonați pe care să putem conta. Pentru că fără această comunitate activă, care ar mai fi rostul unei publicații? Restricțiile ne-au obligat să găsim modalități de a ajunge și în varianta tipărită la cititorii noștri, cu ajutorul unei campanii online susținute, menite să promoveze ofertele noastre de abonamente. A fost, cu siguranță, un an „altfel”, în care am continuat, după două luni de activitate online, să apărem „pe hîrtie” săptămînal. Dar decizia de a reveni pe piață în varianta tipărită am luat-o abia după ce ne-am asigurat că cititorii noștri își doresc să răsfoiască revista, nu doar să ne citească online. Campania de abonamente ne-a arătat că există un public interesat de Observator cultural, varianta pe hîrtie, căruia nu-i e indiferentă soarta revistei, iar astăzi, privind înapoi, aș vrea să le mulțumesc tuturor celor care au înțeles cît de importantă e solidaritatea și cît de mult contează fiecare abonament în parte. Eu cred că o comunitate de cititori e mai mult decît un număr de abonamente. E mai degrabă o șansă acordată, implicit, culturii contemporane. Renunțarea grăbită la bunurile culturale – indiferent dacă acestea se numesc presă culturală, spectacole de teatru, cinematografie, concerte, expoziții – și la cei care le produc are ca efect, pe termen lung, vulnerabilizarea democrației și transformarea unui întreg popor într-o masă de manevră. Dezbaterile din spațiul cultural, diferențele de opinii, înfruntările de idei, dialogul – chiar și atunci cînd se desfășoară în contradictoriu, dar cu argumente valabile – nu pot avea decît consecințe benefice asupra mentalității generale. În absența acestora, riscăm să asistăm la recrudescența unor discursuri de tip extremist, neo-fasciste și neo-comuniste, care proliferează pe fondul amneziei și indiferenței generale. Hannah Arendt spunea că atunci cînd nu mai putem face diferența între adevăr și minciună democrația este în mare pericol. Ceea ce s-a întîmplat pe fondul pandemiei actuale ar trebui să ne pună pe toți în gardă, cu atît mai mult pe noi, cei din presa culturală, fiindcă avem o mare responsabilitate în această privință. Și cred că, dincolo de provocările medicale și financiare cărora a trebuit să le facem față de-a lungul ultimului an, pentru noi, cei de la Observator cultural, una dintre cele mai mari probleme cu care ne-am confruntat a fost reacția anemică a comunității intelectuale la rinocerizarea unora dintre reprezentanții ei auratici.

Altfel, cred că pandemia aceasta este un mare nenoroc și, în același timp, o șansă de regenerare. Cel puțin noi, în redacție, așa am văzut-o și am încercat să ieșim din zona noastră de confort, să gîndim proiecte noi, în continuarea celor începute în anii trecuți. Așa am ajuns să organizăm online festivitatea de acordare a premiilor Observator cultural, la sfîrșit de octombrie, și am constatat că se poate. De-a lungul acestui an, am pus la cale dezbateri, lansări și dialoguri online și am continuat să reflectăm în paginile revistei un an editorial cu multe cărți-eveniment, deschizînd revista nu doar unor personalități recunoscute din țară și din afara granițelor, ci și unor tineri și foarte tineri și talentați scriitori (printre ei și eseiști, critici și teoreticieni literari), în care ne punem mari speranțe.

Carmen Mușat este redactor-șef al revistei Observator cultural.