- dialog cu Lucian BOIA -

Matei Martin: Care era statutul intelectualilor în anii aceia? Cît de publici erau intelectualii publici?

Lucian Boia: Da, era deja o tradiţie veche de împletire a vieţii intelectuale cu viaţa politică şi sînt foarte mulţi intelectuali care joacă un rol şi în politică. Istorici, de pildă, sînt foarte mulţi, Iorga e primul dintre ei, a fost şi prim-ministru. Şi Giurescu a fost ministru în anii ’38-’40, ministru al Frontului Renaşterii Naţionale şi al Propagandei. Petre P. Panaitescu a trecut cu legionarii şi a devenit rector al Universităţii din Bucureşti, lui Gheorghe Brătianu îi ştim poziţia şi pretenţiile politice, Ion Nistor, cel de la Cernăuţi, a fost ministru în multe guverne, şi Lupaş de la Cluj, Alexandru Lapedatu de asemenea. Aproape toţi istoricii de prim-plan au şi o carieră politică; şi nu numai istoricii. În orice caz, universitarii aveau o poziţie foarte înaltă în societate în perioada interbelică. Şi foarte mulţi erau apropiaţi de politică. La începutul lui 1938, cînd se instituie dictatura regală, toţi funcţionarii publici sînt obligaţi să dea o declaraţie privind partidul în care au fost înscrişi pînă atunci. Asta o fac şi universitarii, se păstrează în Arhivele Naţionale toate dosarele, şi se arată acolo că aproape jumătate dintre universitari au fost afiliaţi la un partid politic: cei mai mulţi la liberali, după aceea, ca pondere, vin ţărăniştii şi mult mai puţin alte partide. Sînt cîţiva care se declară legionari; desigur, nici unul nu se declară comunist, deoarece partidul nici nu avea o existenţă legală şi cred că nici nu prea mai erau – fusese Petre Constantinescu-Iaşi, care fusese dat afară din Universitate. Dar este interesant că nici unul nu se declară social-democrat. Nici un social-democrat printre profesorii şi conferenţiarii universitari în 1938, deşi Partidul Social Democrat era legal, ca oricare alt partid, şi nu era ruşinos să fii social-democrat! Te şi întrebi de ce aveau atîta nevoie de prezenţă politică... Rădulescu-Motru a spus-o mai tîrziu, cu ingenuitate, în însemnările lui, spre sfîrşitul anului ’44, după răsturnarea de la 23 August: este adevărat că am trecut prin mai multe partide, dar am făcut asta ca să-mi asigur poziţia mea de universitar, să nu fiu călcat în picioare, să nu fiu marginalizat; şi îşi încheie argumentaţia spunînd pe şleau: „dacă aş fi acum mai tînăr, m-aş face comunist“. Asta e doar o parte a vieţii intelectuale, dar mai sînt şi ceilalţi, mai ales tinerii. E o caracteristică a anilor ’30, un soi de invazie a tinerilor în arena culturală a ţării: Eliade, Cioran, Ionescu, Noica ş.a.m.d. E o pleiadă extraordinară, sînt oameni care au în jur de 25 de ani şi care deja încep să-şi dea măsura. Şi se simt marginalizaţi (chiar sînt), nu-şi găsesc locul potrivit cu valoarea lor. Are Eliade un articol publicat pe la mijlocul anilor ’30, intitulat „Diurnele generaţiei tinere“, care ne arată cît de puţin erau remuneraţi de societate aceşti tineri: unii împuşcau francul, erau aproape muritori de foame. Aşa că e şi frustrarea multor intelectuali care, pe lîngă atitudinea lor de principiu, îi împinge spre extreme, mai ales că tinerii sînt tentaţi fie de extrema dreaptă, fie, destul de mulţi, de extrema stîngă. Noi, acum, am cam uitat treaba asta cu stînga, iar în ultimele două decenii s-a încetăţenit ideea că anii ’30 sînt orientaţi mai ales spre extrema dreaptă în ceea ce priveşte oamenii de seamă din cultura românească. Dar lucrurile sînt mai echilibrate totuşi, sînt destui care merg şi spre o stîngă tot mai accentuată pînă la comunism, iar alţii sînt fluctuanţi. La începutul anilor ’30, avem oamenii – unii deja decişi –, dar există o solidaritate a tinerilor care vor – şi aici îl citez pe Cioran – „schimbarea la faţă a României“. Ce vor ei e ca România să se schimbe, să nu mai fie cum era. Şi atunci, unii aleg extrema dreaptă, alţii aleg extrema stîngă, dar, pentru început, au destul respect unii faţă de alţii. Există un articol din ’32 al lui Mihail Polihroniade despre generaţia tînără, cînd Polihroniade era deja legionar convins, articol în care vorbeşte foarte frumos despre toţi membrii generaţiei tinere şi, citîndu-i, îi amestecă, fie că sînt de dreapta, fie că sînt de stînga. Ceea ce contează e faptul că sînt tineri şi că vor altceva de la cultura română şi de la societatea românească. Mai sînt şi alte exemple. Ţuţea, de pildă, începe prin a fi, dacă nu comunist, atunci în orice caz simpatizant comunist şi apoi, în cîţiva ani, la mijlocul anilor ’30, îl vedem că se află la extrema dreaptă. Sau Haig Acterian, şi el e comunist, sau simpatizant care devine ulterior unul dintre legionarii fanatici. Sau Mircea Eliade, care a avut dintotdeauna orientare de dreapta, dar într-un articol interesant scrie despre Bluze albastre, revista comunistă apărută în cîteva numere, unde semna şi Alexandru Sahia, prin 1932, şi ceea ce-l deranjează pe Eliade nu e că oamenii aceştia sînt comunişti, ci că nu sînt destul de comunişti.

Mircea Vasilescu: Funcţiona atunci un fel de atracţie a unor atitudini antisistem?

Lucian Boia: Da, desigur, şi unii, şi alţii sînt antisistem, asta se vede şi în faimoasa societate Criterion, cu conferinţele ei celebre, un şir de conferinţe despre personalităţile secolului, care începe cu Lenin, şi a fost aproape un scandal atunci fiindcă totul se desfăşura la Fundaţia „Carol I“, vizavi de Palatul Regal, a venit enorm de multă lume şi totul părea a fi un soi de manifestaţie comunistă, şi poliţia a fost pusă în alertă. Dar după aceea au vorbit şi despre Gandhi, şi despre Mussolini, şi despre Freud. E un amestec: şi extremă dreaptă, şi extremă stîngă, şi antisemism, şi evrei şi tot ce vrei.

Apele se separă la un moment dat, nu puteau să nu se separe, şi, în acest sens, contează foarte mult şi atmosfera europeană în ansamblu. Mi se pare, din ce am cercetat şi am constatat, că anul decisiv e 1936, cînd în Europa se petrec mai multe evenimente: intrarea armatei germane în Renania, războiul început puţin mai înainte în Abisinia, dar mai ales Războiul Civil din Spania. Acolo lucrurile se separă într-adevăr, unii se declară categoric de partea republicanilor, alţii – categoric de partea lui Franco. Şi atunci, îl vedem pe unul ca Petre Pandrea care scrie un articol aproape melodramatic despre Ana Pauker, pe care o consideră o admirabilă intelectuală. Îi vedem pe alţii care, invers, îl susţin pe Franco, e şi controversa care se accentuează atunci între cele două mari trusturi de presă, Universul (de centru-dreapta, dar care, la un moment dat, se apropie chiar de legionari), şi Adevărul-Dimineaţa (de centru-stînga, dar care de asemenea nu mai vede adversari spre stînga). Bine, proprietari la Adevărul erau fraţii Pauker – tatăl, respectiv unchiul lui Marcel Pauker, soţul Anei Pauker –, dar atitudinea ziarului nu este comunistă.

Andrei Pleşu: M-am întrebat, la un moment dat, dacă toate drăcoveniile pe care le-au spus, scris şi practicat intelectualii sînt explicabile prin natura însăşi a intelectualului în general sau e şi o contribuţie autohtonă? E ceva specific intelectualului român sau putem privi această atitudine într-un spaţiu mai larg? Dacă e să ne gîndim că natura intelectualilor e de vină, atunci ar fi mai multe cauze. Întîi, intelectualii au prostul obicei să umble cu absolutul; chiar în lucruri care sînt prin natura lor fragile, relative, conjuncturale, întotdeauna gesticulaţia lor e absolută, au o călcătură grea, un ton solemn, o opţiune radicală. În al doilea rînd, sînt vanitoşi: au dreptate tot timpul. Intelectualul „are dreptate“, nu trăieşte niciodată – sau trăieşte foarte rar – cu senzaţia că ar fi putut să nu aibă dreptate sau, dacă acceptă asta, are justificări, are explicaţii chiar şi pentru schimbările de la o extremă la alta. Fiindcă are dreptate de fiecare dată.  Pe urmă, este şi o stranie tendinţă de apropiere de putere, poate. Noica spunea odată că da, e curios că toţi intelectualii noştri mari n-au scăpat de pofta de fotoliu. De la Maiorescu la Iorga, au vrut şi ceva ministeriabil. (Nu sînt tocmai eu în situaţia să vorbesc despre asta, dar e şi asta o boală autohtonă). E o problemă de caracter? Eu m-aş îndoi: nu cred că se poate spune că intelectualii au mai puţin caracter decît inginerii sau taximetriştii. Fiecare are firea lui, indiferent de profil. Sînt spectaculoase însă, dincolo de trecerile de la o extremă la alta, convieţuirile extremelor în aceeaşi persoană. De pildă, ca să rămîn la Ţuţea, l-am auzit vorbind înainte de ’89 anticomunist, dar pro-Ceauşescu – spunea că Ceauşescu e patriot. Întrebarea care rămîne: Aşa e natura intelectualului în general? Sau e şi ceva autohton aici? Aveţi exemple?

Lucian Boia: Ar putea să fie şi ceva autohton, dar cred că e natura intelectualului în general. Nu cred că românii sînt chiar atît de deosebiţi de ceilalţi, nu cred că există nu ştiu ce fibră românească. Şi aşezarea lor spre extreme în anii ’30 e caracteristică vieţii intelectuale europene. Iar în Franţa acum se mai spun lucrurile astea: a fost un colaboraţionism intelectual de toată frumuseţea în Al Doilea Război Mondial, o mulţime de intelectuali... E o legendă cu Rezistenţa Franceză în care au activat intelectualii... În primul moment, cei mai mulţi intelectuali au colaborat. După aceea, treptat...

Andrei Pleşu: Nu ştiu dacă ştiţi povestea cu şeful serviciilor secrete franceze sub De Gaulle care povesteşte că, imediat după război, a avut acces la arhivele Rezistenţei şi ale Poliţiei şi, după ce s-a uitat prin ele, i-a spus lui De Gaulle: „Domnule general, vă propun să nu le deschidem“. Şi De Gaulle zice: „Dar de ce? Ce ai găsit acolo?“ Şi şeful serviciilor secrete i-a spus: „La France, mon général!“.

Lucian Boia: Da, nici francezii n-au fost mai breji, asta e clar.