Eram în liceu cînd mama a trebuit să plece în străinătate ca să ne poată ține la școală. Era pentru prima dată cînd mă despărțeau de ea mai mult de 300 de kilometri și primul an în care am simțit lipsa de gust și de emoție a sărăciei. Nu era neapărat o tragedie. De cîțiva ani, toată scara blocului era în aceeași situație. Părinții tuturor prietenilor mei erau plecați departe. De sărbători, cînd nu puteau veni la ei, trimiteau pachete cu lucruri occidentale ca să înlocuiască îmbrățișările și mîncărurile făcute acasă.

Doar că noi, la masa de Ajun, n-aveam nici pachete occidentale și nici pe mama. Aveam în schimb datorii care trebuiau plătite din primele ei salarii. A fost prima masă de sărbători cînd tata nu și-a mai etalat colecția de DVD-uri cu concerte rock live, fără miros de sarmale și friptură, fără ea în capul mesei – aranjată și mîndră că ne are pe toți la un loc. Țin minte doar liniștea din casă. Tata, încercînd să compenseze scaunul gol de la masă cu un zîmbet pierdut, frate-miu și cu mine evitînd să ne întîlnim privirile.

Ajunul ăla n-a fost cu cadouri, ci cu o lecție care mi-a usturat și îmbogățit adolescența. Mi-am dorit de atunci un singur lucru de sărbători: măcar pentru cîteva ore, cu nevoile lăsate la intrare, să fim împreună și să ne bucurăm pentru asta.