Pandemia m-a întors acasă în mai multe feluri. N-am mai petrecut atît de mult timp împreună cu părinții mei din anul 1998, cînd, după ce am luat admiterea la facultate, am plecat definitiv din orașul natal. Însă acest mutat „înapoi” a luat multe înfățișări, unele încă nelămurite pe deplin.

Privind în urmă, pare că mi-am pregătit întoarcerea. Nu ca un fiu risipitor, ci dimpotrivă. Cînd ultima bunică rămasă în viață s-a dus și ea după ceilalți bunici, am avut revelația că, din partea mamei, singura moștenire rămasă era casa. O construiseră cu mîna lor (bunicul a fost tîmplar), sub acoperișul ei au crescut mama și atît de regretatul ei frate mai mare, în aceeași casă am crescut eu însumi primii șapte ani și tot acolo mi-am petrecut toate vacanțele pînă la plecarea la facultate.

Dintr-odată mi-am dat seama că nu mai era doar o casă, ci, împreună cu toate obiectele adunate în ea (cu mobila meșterită de bunicul, cu velințele, carpetele și preșurile țesute de bunica), devenise muzeul familiei din partea mamei. Un muzeu în destrămare, căci, nelocuit de aproape un deceniu, zidurile începuseră să crape precum coaja unui pepene prea copt. În ultimii doi ani, cu ce-am reușit să pun deoparte, am transformat casa bunicilor în „casa mea de la țară”. Inițial, am crezut că i-am dat o a doua viață. Cu prilejul pandemiei, am realizat că ea mi-a oferit mie una nouă.

Așa a început întoarcerea mea acasă (părinții mei locuiesc de ani buni în casa celorlalți bunici, în satul vecin) și așa a luat formă reapropierea de tata. Muncind cu el, cot la cot, zi de zi, luni în șir, l-am observat pentru prima dată cu adevărat. Parte înțelegîndu-l, parte doar acceptîndu-l.

E straniu cum ajungi să-ți descoperi părinții la vîrsta la care, cînd ei o aveau, îți erau indiferenți, poate chiar îi detestai. În plus, mă apropii acum de vîrsta la care, copil fiind, îi consideram pe bunici bătrîni. Muncind cu tata și avînd foarte multe de învățat de la el, căci n-am fost niciodată un băiat interesat de alte unelte în afara cărților, m-am trezit în ipostaza de a fi, din nou, îndrumat și dădăcit. Astfel, la vîrsta la care altădată îi vedeam pe bunicii mei bătrîni, am devenit copilul ucenic al unui tată în putere aflat la vîrsta la care bunicii începeau să moară. E neverosimil că am trecut de 40 de ani, dar e și mai greu de înțeles cum tata a ajuns la 70. Am început să privesc vîrstele ca pe niște plăci tectonice interioare cu mutații neașteptate și să mă cutremur în perspectiva următoarei mari glisări.

Teribil şi incomprehensibil

Plasat la începutul anilor ’50, în timpul războiului din Coreea, romanul Indignare de Philip Roth (traducere de Radu Pavel Gheo, Editura Polirom, 2020) este confesiunea unui tînăr evreu american de 19 ani care pleacă la colegiu pentru a scăpa din măcelăria kosher a tatălui său, dar, mai ales, pentru a evita înrolarea în armată. Tatăl lui este însă torturat de frica neprevăzutului care i-ar putea scurta viața fiului; de pildă, o exmatriculare care l-ar trimite automat pe front, deci la moarte sigură. Povestea crește tensiunea între dorința de independenţă a fiului şi obsesia precauţiei a tatălui  –  două sentimente legitimate și de vîrstă  –  și e inutil să vă deconspir, dacă nu ați citit cartea, că frica tatălui se va dovedi îndreptățită. Maturizîndu-mă cu literatura lui Roth, nu e prima dată cînd mă identific cu o situație din cărțile lui. Prin el, am ajuns mai întîi să accept, apoi să și cred în „modul teribil şi incomprehensibil” al felului în care viața ascunde, în largile ei mîneci, efecte disproporţionate sau tragice.

De altfel, istoria familiei noastre este plină de accidente, acele acte neprevăzute (și nenecesare) cu consecințe dezastruoase, în urma cărora se întinde o nesfîrșită confuzie, pentru care nu există consolare. Un moment de neatenție în copilărie ce scurtează pe viață un picior. Un moment de neatenție ce sfarmă un corp înainte de bătrînețe. O neglijență care paralizează cîțiva mușchi de la picioarele unui copil. Niște simptome ignorate ce stopează la (pre)maturitate o inimă. O malformație congenitală care paralizează o mînă, înmoaie un picior, amuțește o gură în floarea vîrstei.

Retragerea la țară, la cîteva minute distanță de părinți, și munca împreună la casă mi l-au făcut pe tata mai vizibil, mai ușor de observat. La începutul pandemiei, în iarnă, ne-am cîntărit și am continuat s-o facem lună de lună, urmărind pe propriile corpuri pierderea kilogramelor și efectele benefice ale muncilor primăverii, apoi ale verii. L-am văzut gol de nenumărate ori (de altfel, rușinea față de corp n-a existat niciodată în familia noastră) și am admirat dintotdeauna felul în care munca i-a format discret mușchii. De data aceasta însă, am putut observa cum grăsimea adunată peste iarnă s-a resorbit treptat, lăsînd în urmă fibrele mușchilor asemeni unor trovanți dezvăluindu-și forma lunguiață cizelată de sub nisipul înlăturat de ploi.

Tata a fost dintotdeauna un om robust, cu o sănătate de fier, vorba clișeului. În dosarul cu amintiri al familiei a rămas ca o ciudățenie momentul în care, în urmă cu douăzeci și ceva de ani, a avut o mică durere de stomac într-o după-amiază. Mănîncă orice și (a)doarme oricînd. El crede că această robustețe are legătură cu munca (e obsedat de ea), așa cum nu crede în bolile nimănui (i se par mofturi, prefaceri, slăbiciuni), dar evident are norocul unei moșteniri genetice formidabile. Toți strămoșii lui știuți (părinți, unchi, bunici, străbunici) au murit „de moarte bună” la 90 și ceva de ani. Pînă acum nu mi l-am putut imagina îmbătrînind, dar mi-am dat seama că trebuie să încep s-o fac. Nu mai pot ignora faptul că are, totuși, 70 de ani. Chit că nu muncește mai puțin.

Cum rolurile precauției par să se fi schimbat odată cu vîrsta, apropierea și munca alături de el mi-au inoculat și cizelat teama personajului tatălui din romanul lui Roth: neprevăzutul care ar putea interveni în acel mod „teribil şi incomprehensibil”. 70 de ani sînt o perioadă de grație nesperată. Dar cît va mai dura și ce ar putea să aibă loc pentru ca tata să înceapă să-și arate vîrsta și, prins cu nesfîrșitele munci ale pămîntului, să nu-și mai poată ignora bătrînețea!? „Munca te menține în viață”, spune o vorbă ce ar putea fi reformulată și astfel: munca te ține departe de moarte. Așadar, ce (dar, mai ales, cînd) ar putea interveni ceva pentru a-l trimite pe frontul bătrîneții, deci spre moarte?!

Îmi amintesc o pildă spusă de unul dintre bunici, de tatăl tatălui, fost cioban, mare amator de istorii cu tîlc. E povestea unui om care-i cere lui Dumnezeu nu o viață lungă, ci doar un semn care să-l atenționeze din timp că viața i se apropie de sfîrșit. Un preaviz, care să-i permită să-și pună acasă lucrurile în ordine înainte de ultima plecare. Ajuns pe patul morții, omul îi cere socoteală lui Dumnezeu al cărui semn nu venise. Dar Dumnezeu îi spune că i-a trimis nu un semn, ci chiar mai multe, și îi enumeră omului, rînd pe rînd, toate beteșugurile bătrîneții.

Care vor fi semnele? Care sînt semnele pentru tatăl meu? Faptul că îmi repetă aceeași istorie sau același banc la cîteva zile distanță? Că l-am surprins într-o seară masîndu-și un genunchi? Că au început să-i crească sprîncenele lungi și albe ca mustățile unui mîrtan și părul de pe vîrful urechilor ca unui rîs carpatin? Că acum se pilește după doar cîteva păhărele de țuică? Că a început să rîdă ascuțit precum tatăl lui? Că a devenit bun cu animalele și sentimental cu mine, el, tatăl violent din copilărie și aproape absent din adolescența mea? Astea să fie semnele?

După ce a terminat liceul și a făcut armata (la Năvodari, astfel că toate pozele lui din armată îl înfățișează purtînd slip pe malul mării), tata s-a angajat la un combinat chimic doar în perspectiva de a ieși cîndva, cît mai repede, la pensie, ca să se întoarcă la țară, să muncească pămîntul alături de bunicul și apoi să preia el gospodăria. Și a ieșit repede la pensie, căci, datorită sporurilor de toxicitate transpuse în vechime, s-a putut pensiona la 50 de ani. În acest moment, tata are mai multă vechime ca pensionar decît am eu pe cartea de muncă. El ca el, dar pe mine, cel monden și obișnuit cu viața de noapte din București, pe mine de ce „mă trage ața”, cum se spune, la țară?

Îmi place să muncesc, bunicii au avut grijă ca în vacanțele petrecute la țară să mă exploateze cu folos încă de mic. Dar nu pot munci ca tata, pentru care munca este și datorie, și nevoie, și poftă, și repaos. „Hai să luăm o pauză de la spartul lemnelor și să ne relaxăm strîngînd bălegarul” sau „Dacă tot stai, du-te să faci aia”. În afară de muncă, el nu știe să facă nimic și nimic nu-i face plăcere. „Numai cei leneși invocă sărbătorile!” Pentru el nu există pauza unei cești de cafea, de vreme ce poți trudi între două sorbituri. De altfel, nu apucă niciodată să bea cafeaua caldă. Uneori muncim la ceva și, aproape de prînz, se oprește brusc să urineze, spunîndu-mi că „n-a apucat” s-o facă de dimineață. Muncește de parcă ar fi monitorizat de o instanță divină.

Eu nu sînt așa, eu sînt un trîndav harnic, un contemplativ cu inițiativă; muncesc, dar mă și răsplătesc. Tata e „halap de muncă”, după cum obișnuia să mi se plîngă mama, cînd încă avea voce și trup, și trebuia să-l sprijine. „Hai!” este motto-ul vieții lui, cuvîntul fără de care nu construiește nici o propoziție, cuvîntul pentru care nici nu deschide gura. Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Hai! Așadar, eu ce caut la țară? În mod cert, nu sclavia la pămînt.

Poate simt că tata trebuie sprijinit cît mai mult înainte „s-o ia la vale”, de vreme ce nu poate fi strunit cu vorba bună. Dar poate o fac și din vinovăție, compensînd prin munca alături de el faptul că l-am dezamăgit constant neluîndu-mi, nu neapărat în această ordine, permisul de conducere, doctoratul și, mai ales, o soție. Poate că una dintre formele apropierii este regretul. Îmi pare rău că, fiind singurul lui fiu, nu pot să fiu tocmai ce și-ar fi dorit.

Între timp, a trecut și toamna. Am scos cartofii, am cules prunele, porumbul, dovlecii, vița-de-vie, merele. Am urcat porumbul în pătul. Am arat și am semănat grîul. Am pus hrean, bureți, conopidă și castraveciori la murat. Ne pregătim să facem la cazan țuica din prune. Trebuie schimbat acoperișul la șopron. Luna viitoare tăiem porcii. Vom munci, vom fi împreună.

Foto: M. Chivu