Bătrîneţea din oglindă

De ceva vreme mă tot uit în oglindă şi mă întreb dacă acesta este anul în care voi face tranziţia spre părul cărunt. Încerc să adun mental suficientă aroganţă pentru a mă elibera de servitutea faţă de vopsele, care durează de aproape două decenii, şi de imperativul afişării unei anume tinereţi de care nu mă simt neapărat ataşată. Pe de altă parte, am satisfacţia că o oglindă mai mare ar putea reflecta, cu mici excepţii, aceeaşi siluetă ca aceea din studenţie.

Specialiştii în geriatrie, gerontologie şi genetică au realizat că, pentru a înţelege mecanismele îmbătrînirii, trebuie să studieze nu atît seniorii deja suferinzi de boli legate de vîrstă, cît mai ales adulţii (încă) tineri, de vreme ce senescenţa începe din punctul în care s-a atins maturitatea fiziologică. S-au evidenţiat astfel diferenţe semnificative în ce priveşte vîrstele biologice şi ritmurile de îmbătrînire la indivizi cu aceeaşi vîrstă cronologică.

Personal, îmi place să cred că vîrsta mijlocie este un prilej unic de a privi de pe creasta vieţii atît urcuşul, parcurs uneori într-o binecuvîntată inconştienţă, cît şi posibilele trasee de coborîre. Dacă eşti suficient de atent, poţi învăţa multe lucruri din istorisirile celor pe care îi în­tîlneşti pe drum.

Bătrîneţile de lîngă noi

Colegii mei de generaţie, chiar şi cînd manifestă evidente alergii şi refuză să se gîndească la propria lor îmbătrînire, nu au cum să se ascundă de bătrîneţea din jurul lor. Uneori locuiesc cu ea în casă, alteori muncesc împreună, o vizitează într‑un alt oraş, o altă ţară sau într-un cămin de bătrîni şi, de (prea) multe ori, o păzesc pe holuri şi prin saloane de spital.

Nu am nici o diplomă de expert în ştiinţa sau arta îmbătrînirii şi nici nu mă laud cu un extraordinar simţ de observaţie. Ca practicantă însă a unui tip de vagabondaj profesional, dar şi ca studentă permanentă a vieţii, am avut ocazia să mă aşez pe unele scaune lăsate libere lîngă tot felul de suflete şi singurătăţi. Am petrecut astfel un timp pe care majoritatea celor de vîrsta mea nu-l au la dispoziţie sau, dacă îl au, nu sînt dispuşi să-l împartă cu cei care ies din sfera intereselor lor imediate. Am înregistrat biografii video ale unor părinţi care mai sînt şi care nu mai sînt pe lume, pentru copii care mai sînt şi care nu mai sînt în ţară. Am fost adoptată simbolic de părinţii unor prieteni mutaţi pe alte continente şi mi‑am asumat rolul de aparţinător neoficial al altor prietene rămase în ţară, în relaţia cu unele instituţii medicale.

Aceste experienţe mi-au arătat că, de cele mai multe ori, nu realizăm imediat cînd noi sau cei din jurul nostru încep să îmbătrînească, mai ales în lipsa unor afecţiuni specifice evidente. Observăm, totuşi, mult mai repede bătrîneţea altora decît pe-a noastră. O mătuşă obsedată toată viaţa de ordine şi curăţenie nu mai vede sau nu-i mai pasă de praful adunat pe rafturi sau de perdelele necălcate. Un părinte factotum care s-a mîndrit toată viaţa cu propria independenţă şi dependenţa altora de el crează mini-crize familiale ori de cîte ori se află în situaţia de a solicita şi cel mai mic ajutor. Unii indivizi ajung, cum zicea Marie de Hennezel, la o senioritate arogantă şi egocentrică, fericiţi de fi înaintat în vîrstă fără ca aparent să îmbătrînească, pînă în momentul în care un eveniment neaşteptat îi face să cadă în propria lor bătrîneţe, devenită dintr-o dată cît se poate de reală.

Cei mai norocoşi sau mai înţelepţi sînt cei care văd în bătrîneţe o oportunitate, de a fi mai aproape de cei dragi, de a-şi urma pasiuni mult timp ignorate, de a oferi tot ce pot şi a fi recunoscători pentru tot ce primesc, de a experimenta eventual noi dimensiuni ale iubirii. La fel sînt şi cei care nu se sperie de mantia invizibilităţii pe care societatea o aruncă peste ei. O menţiune specială aş avea pentru acei pensionari al căror ritm de îmbătrînire cognitivă pare să fie mai mic decît zero, personaje a căror capacitate intelectuală intră în contradicţie cu accesoriile locomotorii şi mersul tîrşîit.

Bătrîneţi oficiale

Omenirea se ştie a fi meditat asupra înaintării în vîrstă de cînd se-ntinde memoria arheologică şi documentară, în funcţie de epoci şi spaţii geografice, valorizînd în mod diferit senectutea. Ultimele două secole, surprinse oarecum de noile (r)evoluţii, au împins spre margine analiza filozofică şi s-au aruncat în cursa explicaţiilor ştiinţifice şi a demersurilor administrative. Am dezvoltat cu toţii o obsesie a taxonomiilor, a îndesării fiecăruia dintre noi în tot atîtea sertăraşe şi cutiuţe cîte am reuşit să producem în toată istoria noastră socio-culturală. Aşa-zisele vîrste clasice ale vieţii suferă continuu noi divizări. Nu mai avem bătrîneţe, avem vîrstnici tineri, medii şi vîrstnici bătrîni. Însăşi vîrsta la care începe bătrîneţea variază în funcţie de diferite sisteme de referinţă. De cele mai multe ori, primirea deciziei de pensie echivalează cu oficializarea intrării în aşa-zisa vîrstă a treia, deşi se ştie bine că vîrsta de pensionare nu este uniformă, chiar în interiorul aceleiaşi societăţi.

În tot acest timp, n-am încetat să căutăm elixirul tinereţii. Ne închinăm la zeii Sănătate şi Productivitate mai ceva ca spartanii, dar nu prea ştim ce să facem cu cei 13% vîrstnici din populaţia lumii (sau 25%, în cazul Europei). Ne mulţumim să redefinim bătrîneţea ca boală şi să dezvoltăm o întreagă industrie anti-îmbătrînire. Violenţele lumii arhaice faţă de bătrîni sînt sublimate în metode moderne de ecleraj şi, scuzaţi, ecarisaj social, mai mult sau mai puţin programate. Regimul de lumini şi umbre aplicat diverselor neputinţe ale omului favorizează dezvoltarea unor anxietăţi colective şi diseminarea obsesiilor şi fricilor construite social. Căci, spun psihologii, doar două frici sînt înnăscute – frica de cădere în gol şi frica de zgomote puternice –, pe toate celelalte le achiziţionăm ulterior în interacţiunea cu mediul, respectiv în procesul de constituire a individualităţilor şi de funcţionare a colectivităţilor.

În fine, dacă ne referim strict la societatea românească, o anxietate generalizată, pe fondul căreia poate încolţi inclusiv frica de bătrîneţe, este perfect explicabilă în condiţiile unei instabilităţi politice, economice şi sociale şi ale unui fenomen de desolidarizare a tuturor de toţi. Lăsînd deoparte temerile care ţin de boală, deces profesional sau chiar fizic, cele legate de siguranţa materială a actualilor şi mai ales a viitorilor pensionari sînt mai mult decît justificate. Într-un raport care analizează sistemele de pensii ale Uniunii Europene, de pildă, singurul punct „pozitiv“ înregistrat de România este, în mod cumplit ironic, speranţa noastră de viaţă comparativ mai mică. Din această perspectivă gri a timpurilor ce urmează să vină, culoarea gri a părului unui potenţial viitor pensionar devine cu adevărat irelevantă.

Adriana Savu este doctorandă în sociologie la SNSPA.