Domnule Șerban Sturdza, cu ocazia Centenarului P.P. Carp, ați organizat la Țibănești un colocviu.

Așa este. Am hotărît să organizăm această comemorare centenară la Țibănești, chiar dacă e mai complicat din punct de vedere logistic, chiar pe 19 iunie, data la care el s-a stins din viață. Am vrut acolo și nu în altă parte, de pildă la Iași, pentru că este locul în care bătrînul P.P. Carp s-a retras în tristețe la moșia lui, după decenii de istovitoare luptă politică. Este cu adevărat locul lui. A lucrat grădina de lîngă conac pînă în ultima lui zi de viață și s-a prăpădit în parc, unde se află astăzi mormîntul lui. Sevastia, soția lui, după un timp a construit mausoleul. El era foarte atașat de Țibănești, loc de care s-a ocupat direct, pe care l-a administrat decenii la rînd singur, fără arendași. A administrat și organizat locul în jurul conacului, cele opt hectare transformîndu-le într-un minunat parc. A reorganizat satul adăugîndu i instituții noi, modernizîndu-l. A supravegheat pădurea și cheltuielile legate de agricultură. Este un exemplu de organizare a teritoriului Moldovei de secol XIX care a lăsat urme adînci, încă vizibile.

P.P. Carp este străbunicul dumneavoastră.

Da, sînt strănepotul lui P.P. Carp. Fiica lui, Elisabeta, s-a căsătorit cu fiul lui Dimitrie Sturdza, cel mai puternic oponent politic al lui Carp, și ei sînt străbunicii mei paterni. În anii comunismului, nu am aflat prea multe despre această genealogie a mea. În acei ani, familia mea era aproape înspăimîntată de propria ei ascendență și nu-mi spuneau prea multe despre asta. Copil fiind, aveam oricum multe necazuri pentru că mă chema Sturdza. Dacă aș mai fi știut și de rolul politic important pe care l-au avut strămoșii mei, aș fi putut vorbi cu colegii la școală și cine știe ce s-ar fi întîmplat. Erau anii în care era suficient să te cheme Sturdza ca să fii imediat socotit dușman al poporului. De altfel, pe la începutul anului ’58 s-a făcut un consiliu de familie ca să se hotărască dacă să ne schimbăm numele. Aveam 11-12 ani și am fost de părere să nu ne schimbăm numele, indiferent de urmări și, pînă la urmă, această poziție a prevalat în familie. Era primul meu vot! În orice caz, nu se discuta nimic despre trecut, nimic despre P.P. Carp. Totuși, eu însumi am locuit în conacul de la Țibănești între 1948 și 1949, pe cînd aveam 2 ani. 1949 a fost anul în care, într-o noapte de martie, bunica mea a fost ridicată de Securitate și conacul a fost devastat, apoi confiscat. Eram la Țibănești pentru că familia avea acolo o vacă și, în acei ani de foamete, așa mi se putea asigura hrana. Firește, după ridicarea bunicii și a unchiului meu am plecat de acolo și mărturisesc că nu mai am nici o amintire legată de acea perioadă – tot ce știu este ceea ce mi s-a povestit în familie, dar și la fața locului, de către săteni, ulterior, după 1990.

Cînd ați regăsit domeniul P.P. Carp după 1989?

Am ajuns acolo imediat după Revoluție. La conac funcționa un fel de after-­school cu o activitate foarte onorabilă, Clubul copiilor. După ce am cerut eu retrocedarea, autoritățile s-au precipitat să consolideze clădirea, aducînd în procesul de revendicare o expertiză care trebuia să dovedească faptul că acolo s-au făcut lucrări ample, că aș fi avut de plătit o sumă mare ca despăgubire statului, s a încercat descurajarea noastră prin orice mijloace. Costurile urmau să mă facă să renunț. Dar am fost bine sfătuit, am anunțat imediat autoritățile că fac aceste lucrări ilegal, pe răspunderea lor, și am reușit recuperarea conacului. La un moment dat, vizitînd Țibăneștii în timpul procesului de retrocedare a conacului, am fost găzduit în sat la familia Movilă și seniorul familiei împreună cu soția sa mi-au povestit tot ce s-a întîmplat în acea teribilă noapte din 1949. Omul asistase direct la ce s-a petrecut pentru că, pe atunci, conacul era parțial locuit de familia Carp și parțial ocupat de camere de cazare la parter. Conacul mai avea și cîteva săli de clasă unde învățau copiii din sat. Copiilor le era interzis să vorbească cu „dușmanul de clasă“. Dna Movilă senior, elevă, pe atunci cazată într-una dintre camerele de la parter, a putut vedea cu ochii ei cum au fost ridicați bunica și unchiul meu, într-o noapte friguroasă de iarnă, și duși cu căruța la Roman în regim de domiciliu obligatoriu, precum și devastările care au urmat imediat. Mi-a povestit că, în zilele următoare, oamenii din sat s-au năpustit în primul rînd asupra bibliotecii, au vandalizat cu o voluptate de neînchipuit cărțile – mii de volume strînse de P.P. Carp și de cei de dinaintea lui. Apoi s-au năpustit asupra scaunelor și fotoliilor acoperite cu piele. Au smuls pielea de pe ele – la acea vreme, pielea era foarte valoroasă. În fine, groaznică poveste. Oglinzile erau rîvnite. Au poposit zeci de ani în foaierul cinematografului din Vaslui, apoi au dispărut. Iar dl Movilă a recunoscut, cu regret acum, că a participat și el la acele devalizări. Am fost, firește, foarte impresionat de relatările lor. Apoi conacul a devenit sediul CAP, apoi, o perioadă, școală.

Adică familia dumneavoastră găzduia în conac școala satului?

Nu. P.P. Carp a constuit la Țibănești, chiar lîngă biserică, o școală după principiile lui Spiru Haret, cu casa învățătorului, cu un mic lot agricol și toate cele. Școala asta a devenit repede neîncăpătoare. Apoi, în anii ’50, întregul conac a devenit școală, pînă în anul ’64, cînd autoritățile comuniste au construit un liceu nou (azi, liceul profesional „Petre P. Carp“), nu departe, în parcul din jurul conacului, care astăzi se numește Parcul P.P. Carp. Parcul acesta are o suprafață de aproximativ opt hectare. Pînă acum, familia a reușit să recupereze conacul și 1,5 ha de teren în jur. Cu restul parcului, sîntem în proces – un proces care se judecă la Iași și durează deja de 12 ani. Oamenii din sat, de multe generații, sînt foarte atașați de aceste spații, căci a fost școala lor. Este unul dintre multele motive care mă fac să gîndesc că acest conac aparține, într un fel sentimental, tuturor. Dar vreau să fie recunoscut ca o componentă a familiei mele, căci familia mea l-a construit și l-a folosit așa cum v-am spus, și a organizat și localitatea. E firesc să fie recunoscută continuitatea istorică a întregului ansamblu (conac și parc) și să fie folosit în interes public, eventual pe baza unui parteneriat public-privat.

În ce stare era conacul? Mi-ați spus că tocmai îl consolidaseră cînd l-ați revendicat…

Cum spuneam, conacul a intrat rapid într-un soi de reabilitare odată cu deschiderea procesului de retrocedare. S-au făcut la repezeală niște lucrări, zise de consolidare, pe baza unei documentații care nu a ajuns niciodată spre aprobare la Ministerul Culturii, așa cum ar fi trebuit, dat fiind că vorbim despre un monument istoric clasat. S-au cămășuit pereții cu beton și apoi a fost abandonat. Eu am găsit casa fără ferestre, fără uși, fără podele, cu infiltrații. Am fotografii făcute iarna și se văd troiene de zăpadă în camere. După ce am preluat conacul, am continuat lucrările, dar cu un cu totul alt concept de restaurare și conservare, după un proiect avizat de Ministerul Culturii. Practic, de atunci sîntem într-o fază de „slow-architecture“. Nu ne grăbim – îl refacem în timp ce organizăm continuu activități. Țin mult ca spațiul conacului să fie deschis pentru activități publice specifice și în timpul șantierului. Este un principiu al „porților deschise“ pe tot parcursul anului.

Restaurarea conacului este fidelă sau reinterpretați actual vechea arhitectură?

Proiectul avizat de Ministerul Culturii cuprinde mai multe etape: consolidare, conservare, restaurare și amenajare. Locurile care au o identitate istorică clară, unde deținem martori, precum salonul de la parter sau dormitorul lui P.P. Carp, adică locurile despre care avem informații detaliate și fotografii, se refac așa cum erau. Din fericire, nepotul omului de stat, arhitectul Petrache Carp, în vîrstă de 91 de ani, care trăiește în Germania, ne-a furnizat date extrem de interesante despre loc, inclusiv parcul conacului. El a locuit acolo toată copilăria și are o memorie precisă și cunoștințe tehnice care au ajutat mult la stabilirea deciziilor noastre. Schițele sale sînt martori prețioși în proiect. Există, însă, și pete albe. Sînt spații din conac despre care nu mai știm cum arătau. Acolo, mai ales chestiunile legate de finisaj, le-am privit mai creativ, fără însă a distruge coerența ansamblului. Astfel, am încercat să facem finisaje noi, folosind modalități de lucru uzuale în vremea lui P.P. Carp, dar care acum sînt abandonate sau reutilizate. Înainte, toate tencuielile, indiferent că erau în case bogate sau sărace, se făceau din lut. Imediat după război, cînd cimentul a pătruns masiv în construcții și la sate, acest gen de tencuială cu lut a fost abandonat. Aici a funcționat și propaganda: lutul era imaginea sărăciei, cimentul era viitorul, urbanizarea. Noi am reluat tencuiala de lut din mai multe motive. Întîi pentru că lasă zidul să respire, ceea ce e extrem de sănătos în toate anotimpurile și pentru construcție, și pentru cei care o locuiesc. Apoi, pentru că are un cost mult redus. Și, nu în ultimul rînd, pentru că în Occident tencuielile de lut sînt la modă, sînt tot mai folosite și cred că foarte curînd construcțiile și arhitectura din Țibănești vor înregistra și adop­ta această influență, așa cum înregistrează deja în multe privințe influențe occidentale, datorită migrației populației și rațiunilor economice. Acum, tencuielile de lut sînt disprețuite, cu toate că într un trecut nu prea îndepărtat ele defineau ambientul familiilor de la Țibănești și nu numai de acolo. Reluînd la conac tencuielile de lut, sperăm să relansăm prin puterea exemplului acest mod tradițional de finisaj.

Pledați convingător pentru tencuiala de lut, văd

Da. Și cel mai important motiv este că tencuiala de lut se face cu mîna și este o tencuială care admite repararea greșelii. Cînd tencuiești cu lut, cu mîna, poți greși și poți repara apoi. Chiar și ucenicul, elevul, studentul care vine în stagiu la noi, tencuind cu mîna greșește și repară. Astfel, o cameră de tencuit devine un loc de experiment, un loc în care te îmbogățești descoperind tu însuți o tehnică organică, logică și foarte veche. Conacul – casă-școală – este perfect pentru învățare. Cunoașterea este mai importantă decît finalizarea imediată. Lucrăm, reluăm, învățăm.

Ce alte activități organizați în jurul conacului?

Avem și un spațiu experimental unde facem frescă. Ideea mi-a venit văzînd că, în timpul excursiilor pe care le facem cu studenții în week-end-uri în jurul Țibăneștilor, vizitînd biserici și mănăstiri, discuțiile despre fresce sînt mereu prezente, deci interes există, dar devin rapid sterile, limitate, abstracte, plictisitoare. Așa că m-am gîndit să aloc un spațiu al clădirii anexă conacului în care studenții că încerce cu mîna lor să facă frescă. Refacem direct experiența pe care o are un zugrav cînd face frescă. Studentul își alege tema și face el însuși tencuiala de frescă. Evident, rezultatele sînt foarte inegale – unii au mai mult talent, alții mai puțin, dar important este că fac totul cu mîna lor și astfel dobîndesc o atenție în plus cînd privesc profund, cu ochi de arhitect, o frescă istorică. Sînt mai atenți la compoziție, la vecinătăți, înțeleg mai bine ce rol are fresca și cum trebuie folosită. Și în acest caz, e vorba despre un fel de „patchwork“. În camera cu frescă din corpul anexă, deja au lucrat cca. 100 de persoane diferite și nu am acoperit nici 75% din suprafață. Menționez că acțiunea are caracter reversibil și poate fi îndepărtată oricînd, dacă va fi cazul. Dacă greșești, poți relua fără să fii certat. Nu există termen de predare, nu există temă impusă. Fiecare încearcă – libertatea de a încerca este esențială în formarea oricui. Am observat în anii mei de profesorat că studenții, mai ales cei din anii de început ai universității, au o temere, o frică să se exprime și astfel creativitatea lor, îndrăzneala fără de care pur și simplu nu pot crește profesional, le este inhibată. Cîteodată fatal. De-asta am vrut să facem la Țibănești altceva. Nu e nimic academic acolo. Nu facem acolo școală de arhitectură, noi vrem să fim complementari școlii de arhitectură. De asemenea, am avut mereu relații excelente cu Liceul „P.P. Carp“ – liceu parțial cu profil de meserii. O parte din elevii de acolo vin în atelierele noastre de fierărie, unde fac cursuri gratuite cu profesori aduși de noi din Franța. Cursurile noastre de fierărie se desfășoară după programul de inițiere al școlilor similare franceze. Apoi, dacă putem, trimitem tinerii să se specializeze în Franța, pentru a dobîndi competențe în această meserie. Facem și un pas mai departe, punînd în relație meseria aceasta a feroneriei la nivelul foarte evoluat al celei franceze cu arhitectura și mă bucură că școala noastră de arhitectură a fost deschisă acestui gen de experiență. E un început greu de susținut și din punct de vedere financiar. Meseria de feronier de artă, prelucrarea metalelor prin forjare, nu se găsește în nomenclatorul meseriilor din România. Vom persevera.

Ce mai este din spiritul lui P.P. Carp la conacul de la Țibănești?

Sigur că noi sîntem alții și contextul e altul. Fiind arhitect, am pornit de la partea materială a acestei moșteniri de familie. M-am concentrat pe refacerea clădirii conacului într-un context în care meseriile vechilor constructori, ale celor care au făcut conacul cu mîinile lor, nu mai există. Cum am spus, am păstrat acolo un șantier deschis și am continuat cu activități în jurul construcției. Centenarul Petre P. Carp de anul acesta a fost prilejul cel mai potrivit să profilăm și dimensiunea intelectuală, poate mai abstractă, a istoriei acestui loc: să amintesc Junimea, conservatorismul etc. Acest amestec între concretul construit, făcut cu mîna, și discursul istoric sau filozofic a produs o îmbogățire fascinantă. De pildă, în același timp, vedeai un olar cum face oale, cum se ridică materia din mîinile lui, și puteai asculta discursul unui istoric despre însemnătatea Junimii, despre retorica lui P.P. Carp sau despre peripețiile vechiului Partid Conservator, al cărui președinte și exponent de marcă a fost străbunicul meu.

P.P. Carp a avut o mare prețuire pentru țărani, în general, și pentru țăranii din Țibănești, în special. I-a împroprietărit, nu a folosit arendași, așa se face că, la vremea marilor răscoale, Țibăneștii au fost liniștiți. Cum privește comunitatea locală de astăzi ceea ce faceți acolo?

Memoria lui P.P. Carp, păstrată fie prin amplasarea unui bust, fie dînd numele său școlii, parcului și străzii principale, este întreținută și stîrnește respect. Sînt vii în memoria oamenilor de acolo poveștile despre modul în care, de pildă, Carp a sprijinit țăranii la împroprietărirea de după primul război mondial, cînd satul a înflorit pur și simplu. Atunci s a făcut un nou „cartier de locuințe“, cu parcele de case, numit Zecimea, și Carp a dat pămînt acelor oameni, iar urmașii lor spun și astăzi că familiile lor au primit pămînt, boi și căruțe de la Carp ca să poată începe o viață nouă. Memoria colectivă funcționează și cred că din această cauză lucrurile au și rezistat într-o oarecare măsură. Cred că puterea acestei memorii a făcut ca, în deceniile comunismului, totuși, parcul să nu fie defrișat, ci păstrat, mai mult sau mai puțin, și conacul să nu fie demolat.

Înțeleg că e un loc care vrea să-și găsească un sens în secolul XXI pe baza legendei create cîndva, în secolul al XIX-lea. Și bag de seamă că lucrați concomitent pe trei fronturi. O dată, consolidați și reabilitați domeniul construit. Apoi, dezvoltați acolo programe care, iată, duc în timpul nostru gînduri ale lui P.P. Carp, dar și experiențe ale dumneavoastră, ca profesor de arhitectură. În fine, sînteți în plin proces judiciar, în încercarea de a recupera și restul. Uitîndu-mă la aceste fronturi pe care acționați concomitent, vă întreb: ce vreți, de fapt? Unde vreți să ajungeți?

Să precizez. Nu sînt profesor de arhitectură, inițiez însă proiecte de arhitectură și încerc să le extind de fiecare dată semnificația. Arhitectura e profesorul meu. Dar să continui.

La începutul anilor ’90, a trebuit să mă decid dacă mă interesează ori nu să recuperez domeniul. Aveam, atunci, posibilitatea de a recupera două foste proprietăți ale familiei: conacul de la Miclăușeni și conacul acesta, de la Țibănești. Conacul de la Miclăușeni era bine îngrijit, fiind parte a ansamblului mînăstirii de acolo și, văzînd că are o soartă mai bună și mai sigură, am renunțat să fac vreun demers de recuperare. Dimpotrivă, conacul de la Țibănești era într-o stare foarte gravă. Era un conac în pericol și tocmai asta mi s-a părut provocator – să văd dacă pot să-l reabilitez, odată cu memoria lui Petre P. Carp, pentru care am mai mult decît admirație. Nu aș fi decis asta dacă, anterior, nu aș fi fost implicat – la început fără voia mea, dar apoi cu toată inima – în restaurarea conacului lui Radu Miclescu, de lîngă Botoșani, la Călinești. Împrejurările au fost de așa natură încît am ajuns nu doar să fac proiectul acestei restaurări, ci să și coordonez șantierul și să văd cum anume se poate administra un asemenea domeniu. Astfel, am înțeles că aportul cultural al unei restaurări este esențial, că acest aport poate fi susținut doar dacă privești ansamblul în sens larg, iar problema arhitecturii propriu-zise este secundară, subordonată unor factori infinit de complecși, de ordin economic, social, de comunicare. Asta mai ales în România contemporană. Acolo mi-am dat seama că procesul pregătirii arhitecturii este chiar mai important decît arhitectura în sine. Această concluzie m-a incitat pentru că, iată, învățam eu însumi ceva nou. Apoi, a contat mult și obligația morală pe care o simt față de istoria familiei, dar și față de istoria țării, de a readuce la viață această parte din moștenirea patrimonială și spirituală lăsată de străbunicul meu. Deodată, am înțeles că a judeca proiectul acesta, al revitalizării conacului de la Țibănești, în termeni de bani cheltuiți și energie risipită este superficial și nepotrivit. Unde vreau de fapt să ajung? Eu nu am avut de la bun început stabilită ideea funcțiunii conacului. Știu că e atipic să începi o restaurare de acest gen spunîndu-ți că nu te grăbești, că nu știi exact ce întrebuințare îi dai, că aștepți să vezi cum reacționează oamenii din jur, societatea și, în funcție de asta, să conturezi scopul proiectului, din mers. E ca și cum aștepți din exterior semnele pentru a stabili direcția. Pînă cînd totul e gata și nevoia și scopul se vor arăta firesc, natural, principalul meu rol este să nu distrug, să întrețin, să cresc ce au semănat înaintașii. Astfel gîndind, riscul de a greși ceva e mai mic. În același timp, sînt deschis pentru idei, concepte noi, propuneri. Ce e clar este că acum există spații mult mai bine amenjate decît existau acum cinci ani. Iar spațiile sînt amenajate pe ideea că acest conac e un mare loc de întîlnire, un loc pentru activități diverse. Deocamdată, e un proiect cu final deschis.

Acum, de pildă, mie mi se pare că e urgentă achiziționarea unui pian. Cu cei de la SoNoRo am organizat la conac două concerte și mi s-a părut extraordinar să văd locuitori din Țibănești aplaudînd muzica lui Bartok și Enescu. Dimensiunea muzicală a vieții conacului este o direcție care mi se pare foarte interesantă și vreau să o dezvolt. În acest moment, aș defini starea întreagă a proiectului conacului de la Țibănești drept „construirea unei oportunități“. Pregătesc totul pentru o bună oportunitate care va apărea. Dacă vine, e foarte bine. Dacă nu vine, măcar cei care îmi vor urma, care vor prelua acest conac, îl vor găsi într-o situație cu mult mai bună decît aceea în care l-am găsit eu. În fond, este simplu. Poate și utopic. Dar, după mine, asta îi mărește șansa de supraviețuire. Comunitățile cîndva rurale au nevoi mai mari decît considerăm noi în prezent și noi ne pregătim să le satisfacem în măsura posibilului.

Turiștii pot vizita?

Anul trecut a fost pentru prima oară cînd s-a oprit acolo un autocar de turiști. Am fost foarte plăcut surprinși. Am sărit toți, repede, să improvizăm o masă, să fim gazde bune. De atunci, s-a mai întîmplat de cîteva ori să ne trezim cu grupuri de turiști care vor să viziteze locul. Noi sîntem deschiși, chiar dacă, deocamdată, nu sîntem chiar foarte pricepuți să organizăm un veritabil turism la conac. Încercăm să implicăm și lumea din sat, să promovăm produse realizate cu mîna lor de sătenii din Țibănești, de la dulceața de mure la ciorapi. Este rău, însă, că sîntem cam departe de Iași, iar drumul este într-o stare deplorabilă.

Cît de departe?

Cam 50 de kilometri.

Dar 50 de kilometri nu înseamnă nimic în ziua de azi. Cum adică, sînteți departe la 50 de kilometri?

Nu cunoașteți drumul de la Iași la Țibănești. Ar putea primi titlul de cel mai prost drum din România. 50 de kilometri este o distanță mică, dar în realitate, avînd un drum atît de prost, senzația de departe este acută. Și oamenii sînt, firește, foarte nemulțumiți din pricina asta. Ei sînt ignorați de către administrație cu un cinism inadmisibil.

Dacă tot ați adus vorba, cum se raportează la dumneavoastră locuitorii din Țibănești?

Încerc să-mi dau și eu seama. Vedeți, eu nu sînt încă omul comunității, sînt „o venitură“. Am venit din alte părți și, ca să devii om al locului, e nevoie de timp și de efort. Este firesc ca, în momentul în care, după decenii, vine cineva, un străin, care obține titlul de proprietar asupra unui obiect extrem de important din mijlocul comunității, să apară întrebări. Cine e Sturdza? De ce a venit? Ce are de gînd? Ce pierdem noi? Ce vrea să ne ia? Dar răspunsul la asemenea întrebări nu l pot da decît în timp. Căci mi-a luat un timp ca să dovedesc că n-am venit nici să iau parcul și conacul la București, nici să le împrejmuiesc cu un zid să nu pătrundă nimeni și să stau doar eu acolo, nici să dărîm totul și să fac cine știe ce. De fapt, și acum accesul pe proprietatea noastră este liber pentru toți. Din respect pentru P.P. Carp, eu vreau să continui ceea ce el a încercat să facă, cu adaptările necesare la realitatea momentului actual, dar pregătite și pentru viitor. Cred că ideile lui referitoare la acele școli de arte și meserii, la structurarea unui anumit fel de politică pentru agricultură sînt perfect valide și astăzi. Astfel, în spiritul lui Carp, viziunea mea despre relațiile pe care le am cu oamenii din Țibănești este de la egal la egal, bazată pe interese, viziuni și proiecte comune. Cînd vine un sătean și mă întreabă dacă copilul lui sau nepotul lui poate veni la școala de fierărie pe care o organizăm sau la cursurile de art therapy, răspunsul meu este totdeauna afirmativ. Pentru ei organizăm aceste evenimente. Din păcate, însă, tipul acesta de discuție francă se schimbă cînd discutăm cu Primăria. Mă refer la concepte generale structurante în societate.

Ce se schimbă cînd treceți de la dialogul cu oamenii la dialogul cu Primăria?

Oamenii din Țibănești au o abordare care vizează interesele lor directe și interesele reale ale comunității lor. Să nu uităm că nu mai sîntem în satul tradițional, ci într-o comunitate în transformare rapidă, bine informată, cu ramificații în Occident, dar în același timp manipulată politic și săracă. Primăria are o abordare politică. La alegerile anterioare, primarul a promis îmbunătățirea relațiilor cu moștenitorii domeniului P.P. Carp, așa că sînt uimit să notez abuzuri peste abuzuri din partea Primăriei în relația cu noi. Astăzi, din păcate, relația noastră cu Primăria din Țibănești este blocată, practic. Vă dau un exemplu. Ca urmare a activității noastre din jurul conacului, în ultimii 10-15 ani, am fost remarcați la nivel național. Astfel, acum doi ani, Țibănești a primit o distincție de „sat cultural“. Există doar 15 sate în toată România care se bucură de acest titlu. Cînd eu am anunțat Primăria că s-a obținut acest statut, am primit în replică vorbe grele, dezinteres total și dispreț. Administrația locală nici măcar nu și-a anunțat pro­priii locuitori că Țibăneștii sînt „sat cultural“! Celelalte 14 localități și-au dobîndit un prestigiu remarcabil în timp, datorită căruia au accesat fonduri pentru proiecte de dezvoltare durabilă.

În ce sens spuneți că Primăria comite abuzuri?

Recent, Primăria a trecut la defrișarea unei zone din Parcul P.P. Carp, pentru a face acolo un loc de joacă pentru copii. Această acțiune este nu doar abuzivă la modul metaforic, dar este scandalos de ilegală. Mai întîi, pentru că parcul este monument clasat ca atare de Ministerul Culturii și de Guvern – cu nr. 1522 în lista monumentelor, indicativ IS-II-m-A-04264.04. În afara toaletării copacilor pentru întreținerea lor nu ai voie să tai nimic. Primăria nu a cerut nici un aviz ca să taie copaci sănătoși și să betoneze în parc. Apoi, pentru că, așa cum spuneam, parcul face obiectul unui litigiu pe rolul instanțelor judecătorești. Primăria nu are nici un titlu de proprietate asupra parcului, invocînd doar o înscriere în Cartea Funciară, făcută ilegal, în lipsa unui titlu de proprietate. Ne judecăm, cum spuneam, în două procese la Iași. Și văd că aplică exact aceeași tactică pe care au aplicat-o în cazul conacului. Construiesc repede ceva pe fondul imobiliar în litigiu ca să complice lucrurile, să le blocheze, să stîrnească conflicte. Deși eu nu vreau să cred că acesta e motivul. Vreau să cred că doamna primar nu este de rea credință. Vreau să cred că, mai degrabă, nu cunoaște legea, evident, dar asta este ceva inadmisibil. Cineva mi-a spus că doamna primar ar fi făcut o declarație televizată cum că nu știa că și parcurile pot fi declarate monumente. Nu Primăria a pus însemnele de monument istoric pe imobile și parc, conform legii, ci noi. Ce să mai zic? M-a revoltat tăierea acelor copaci. Brutalitatea acțiunii e dovedită și de faptul că nimeni nu știe unde s-au dus lemnele rezultate din tăiere, iar cioturile rămase în urma tăierii au fost acoperite cu pămînt, ca să nu se vadă că erau arbori în putere, viguroși, sănătoși, care n-ar fi trebuit tăiați. Unde mai pui că în parc există loc liber berechet, unde se puteau organiza locuri pentru copii cu un aviz specific din partea Ministerului Culturii, al Ministerului de Mediu și fără defrișări.

Dar parcul acesta trebuie să servească nevoile comunității, înțeleg...

Așa este. De aceea îmi pare rău că nimeni nu mai vrea să știe că acest parc a fost amenajat cu o gîndire coerentă, unitară, în relație cu conacul și în vecinătățile lui. Avea alei pe anumite axe, avea de jur împrejur o promenadă lată de aproape trei metri pe care se făcea sport și plimbare cu trăsura sau călare – lucrurile acestea ar putea fi făcute și acum, prezervînd și valorificînd parcul, nu distrugîndu-l. Din păcate, Primăria crede că parcul e un fel de loc împădurit în care poți face orice improvizații, un fel de loc al nimănui. El nu a fost corect întreținut în ultimii 20 de ani și acum au făcut defrișări ici și colo. Autonomia locală este, în acest caz, folosită pentru a submina o anume coerență legislativă națională, în disprețul unui spirit de respect istoric și în dezacord cu legile mediului. De altfel, doamna primar afirmă că Țibăneștiul e copilul ei și face ce vrea cu dînsul. Totuși, nu e așa. Cu copilul tău poți face multe, dar cu o comunitate nu te poți comporta chiar cum vrei. Noi am pus afișe în parc în care am atras atenția că e monument istoric și nu te poți atinge de el fără o documentație adecvată. Afișele au dispărut rapid. Le-am pus din nou, iar au dispărut în mai puțin de 24 de ore.

Aveți ceva împotriva unui loc de joacă pentru copii? Poate că Țibăneștii au nevoie de așa ceva...

Dimpotrivă, nu doar că nu am nimic împotrivă, dar cred că e o idee bună a Primăriei să amenajeze așa ceva. Doar că nu sînt de acord să construiască încălcînd legea. În sat există alte cîteva locuri perfect pretabile pentru un loc de joacă amenajat, nu departe de parc. Acolo ar putea construi perfect legal. Ceea ce mă întrebați dumneavoastră m-au întrebat, firesc, și mulți oameni din sat. Iar eu le am răspuns: „Dumneata ai tăia copacii din curtea sau din grădina ta?“. „Doamne ferește“ – au răspuns toți. Parcul acesta este al comunității, adică, într-un fel, este al fiecăruia dintre voi. Așa l-a construit P.P. Carp, așa vreau și eu să-l păstrez. Sesizați că nu există gard. Nici în jurul celor 1,5 ha recuperate deja de mine, parte a celor opt hectare de parc, nu am pus și nu am de gînd să pun gard. Eu vreau ca oamenii să se bucure de acest parc. Aici este un ansamblu peisagistic în care conacul Carp este centrul de interes. Vreau ca acest spațiu să rămînă parc deschis, nu să fie modificat, defrișat, betonat. Primărița a spus că orice mare realizare cere sacrificii. Vrînd să spună că, pentru marea realizare a locului de joacă, trebuie făcut sacrificiul tăierii copacilor. Ei bine, nu trebuie făcut! Poți să faci loc de joacă în altă parte. Parcul, dimpotrivă, trebuie bine întreținut și pus în valoare împreună cu mausoleul familiei Petre P. Carp, conacul și anexele sale, toate constituind un ansamblu istoric.

Ce părere au oamenii din Țibănești cînd văd că Primăria are o asemenea atitudine față de moștenirea Carp?

Sigur că, în discuții private, ei își spun, toți, nemulțumirile. Mai ales în ultima vreme, cînd primarul aproape i-a forțat pe cei care primesc ajutoare sociale să meargă la un mare miting electoral al partidului al cărui membru este. Dar, atîta vreme cît încă mulți dintre ei depind direct de „mila“ Primăriei, nu ridică glasul. Poate că această nemulțumire se va manifesta la urne, pentru că alegerile locale nu-s departe. Acolo poți fi sincer fără teamă, discret, eficient.

Așa a fost mereu relația cu Primăria?

Mereu au fost suișuri și coborîșuri, dar după ultimele alegeri relațiile s-au deteriorat. Fostul primar făcea distincția dintre operațiunile juridice și relațiile umane, din sat. Adică ne judecam și eram pe poziții adverse în sala de tribunal, dar în sat ne respectam, vorbeam, adesea ne înțelegeam, făcînd parteneriate pentru diverse proiecte. Una-i una, alta-i alta. Era o dovadă de înțelepciune, căci un primar bun nu trebuie să învrăjbească oamenii, să semene suspiciune între ei, să șantajeze. Cu actuala primăriță, adversitatea din tribunal s-a transferat în sat, prin zvonistică, manipulare și minciună. Eu cred că marea greșeală pe care o face actualul primar, doamna Aurica Cobuz, este că politizează relația cu noi. Face din agresivitatea ei față de proiectul nostru un element de campanie electorală, or chestiunea administrării, creșterii relevanței și utilității pentru comunitate a proprietății Carp pe care o dețin chiar nu are de-a face cu politica. În general, multe lucruri bune sînt stricate în țara asta de excesiva lor politizare. Eu vreau să am un parteneriat puternic cu Primăria. Avem, de fapt, interese comune. Ar trebui să vrem să facem din acest domeniu Carp un loc care să facă din Țibănești un reper național, mai ales din punct de vedere educativ. Avem acolo istorie cum n-au multe locuri, este frumusețe, avem mulți oameni de toată isprava – totul e pregătit pentru a face acolo lucruri cu adevărat importante pentru toți. Dar atitudinea actualei doamne primar este deconcertantă. De pildă, la colocviul dedicat Centenarului Carp despre care am vorbit, am invitat, alături de oamenii care au vorbit despre străbunicul meu, și o femeie din sat care face ciorapi. Am invitat-o să prezinte produsele ei și a venit cu un sac de nuci și un sac de ciorapi. Imaginați-vă că imediat a fost chemată la Primărie și i s-a spus că nu va mai primi aprobare să vîndă în tîrgul satului dacă mai vine la noi. Firește, femeia nu a mai venit. O asemenea atitudine mi se pare de neacceptat. Și nu eu, venit din afară, ar trebui să nu o accept, ci locuitorii comunei. În fond, primarul e acolo ca să-i servească pe toți...

În actuala situație, ce vă gîndiți să faceți?

Voi continua procesele, pe de-o parte. Voi dovedi că Primăria nu are acte de proprietate și că încalcă legile proprietății. Și voi continua să conving locuitorii Țibăneștiului de bunele mele intenții, de faptul că ceea ce vrem să facem acolo este spre binele tuturor.

Dumnezeu le-a pus în brațe acest ansamblu conac-parc, care ar putea fi un punct major pe harta turistică și istorică a țării. Mă uimește modul în care Primăria se comportă. În loc să vadă imensa oportunitate pe care activitatea dumneavoastră acolo o reprezintă, ei par mai degrabă ostili. E ca și cum Primăria are proiectul ei și dumneavoastră, proprietar, aveți proiectul dumneavoastră.

Repet, eu nu cred că oamenii vor să facă rău. Ei au nevoi mari și nu-și dau seama că o grămadă de lucruri se pot rezolva chiar acolo, de către ei. În plus, și în Primărie sînt opinii diverse. Nu chiar toată Primăria este de acord cu atitudinea primăriței. Eu cred că de mult, de cînd am cîștigat conacul, s-a instaurat un regim de tipul „care pe care“. Nefericită decizie!

Dar ce fel de relație doriți cu Primăria? Vreți doar să vă lase-n pace?

Nici vorbă. Vreau un partener în proiecte și politici viitoare! Am evaluat adesea un proiect comun cu Primăria, cu fonduri europene, parteneriate mai ample. Aș vrea o Primărie care să încurajeze relația dintre noi și săteni, nu să o saboteze. Am făcut stația de autobuz în sat, pe spațiul public, în parteneriat cu elevii liceului și cu voluntarii participanți la școlile de vară sub genericul „Batem fierul la conac!“. Am făcut obiecte de fier forjat și metaloplastie pentru biserică, împreună cu preotul. Putem face împreună foarte multe lucruri.

Conacul de la Țibănești este, acum, în plin proces de restaurare, totul pare lansat, viitorul e deschis, dar totuși, dacă ar fi să trageți line, de cînd v-ați implicat în acest mare proiect, care ar fi bilanțul de etapă?

În stil contabilicesc, aș pune la cîștiguri întîlnirile cu mii de oameni din România și din alte țări, Franța, Austria, Japonia, America, Anglia etc., și foarte multele lucruri pe care le-am învățat, iar la pierdere aș pune timpul și energia irosite în tracasări juridico-birocratice și, desigur, pierderile de ordin financiar. Trăgînd linia sub aceste plusuri și minusuri, cred că ies pe plus. Cîștigul întrece pierderile. Cel puțin pentru generația viitoare, asta este sigur.

a consemnat Sever VOINESCU