Migraţia. Lecţia americană

Publicat în Dilema Veche nr. 652 din 18-24 august 2015
Migraţia  Lecţia americană jpeg

La Festivalul Dilema veche 2016, tema migrației va fi abordată în mai multe dezbateri și mese rotunde (v. programul pe festival.dilemaveche.ro). Acest articol este o „prefață“ și o punere pe gînduri, înaintea festivalului. (n. red.)

Angela Merkel spune că nu înţelege cum de o populaţie de 505 milioane de oameni nu-şi poate permite să primească 1 milion de refugiaţi sirieni. După părerea mea, fie se face că nu ştie, fie chiar nu ştie în ce constă, de fapt, reticenţa, de nu chiar teama, celor mai mulţi europeni în faţa valului migrator. Problema nu este că 505 milioane de europeni nu-şi pot permite financiar şi logistic să primească 1 milion de refugiaţi – evident că pot. Problema este că cei 1 milion de refugiaţi, şi cei care îi urmează, pot genera o schimbare de natură culturală şi civilizaţională în Europa. Problema nu este că nu avem ce să le dăm de mîncare sau de muncă, problema este ce ne aduc ei. Şi terorismul este cea mai mică problemă sau, mai precis, este doar o consecinţă a bagajului cultural cu care aceşti migranţi vin. Să privim peste ocean.

Statele Unite sînt produsul unor generaţii succesive de migranţi şi au ajuns cea mai puternică ţară a lumii, o mare democraţie şi un spaţiu al prosperităţii. Prin urmare, migraţia aduce mult bine. Ştim, deja, argumentele: forţă de muncă, sînge proaspăt, noi valenţe culturale etc. Atunci, de ce se tem atît de mulţi europeni de aceşti migranţi? Poate că e ceva, totuşi, ce nu se prea potriveşte. Să privim mai atent.

Pînă în 1965, legislaţia americană care reglementează imigraţia permitea accesul noilor veniţi după cote. Legea spunea că este permisă intrarea în America a unui număr total de emigranţi pe an, ca şi acum. Doar că acest număr total era distribuit în cote procentuale către ţările care aveau deja comunităţi în America, în directă corespondenţă cu ponderea acestor comunităţi în totalul populaţiei americane. În 1964, de pildă, cota de admisie a emigranţilor din Germania o depăşea de zeci de ori pe cea a emigranţilor din China, de pildă. La fel, cota irlandeză era cu mult mai mare decît cota mexicană. Ideea acestei legi, care a operat din 1923 pînă în 1965, era aceea de a păstra compoziţia etnică a Americii, permiţînd continuarea emigraţiei. Fireşte, vremurile s-au schimbat şi, cu ele, convingerile oamenilor. Ce era bine în 1920 devenise odios în 1965. În pline schimbări generate de amplele mişcări civice ştiute, această lege a fost abrogată şi admisia de emigranţi s-a reglementat după alte criterii.

Efectul e vizibil astăzi. La 50 de ani de la această schimbare legislativă, compoziţia etnică a populaţiei Americii s-a schimbat şi trendul acestei schimbări este limpede: ponderea albilor scade, iar ponderea afro-americanilor, a hispanicilor şi a asiaticilor creşte. Dat fiind faptul că aceste schimbări etnice au loc într-o societate extrem de tolerantă, apar modificări încă şi mai apăsate în cultura şi civilizaţia americană. Pentru moment, forţa Americii ca atare, care este în continuare întemeiată pe un ethos protestant, de tip „wasp“, rămîne aceeaşi. Aceste fundament, însă, începe încet-încet să se clatine. Se simt în America curente tot mai largi de opinie care erau cu totul marginale acum, să zicem, 50 sau 60 de ani: asistenţialismul statal, anti-creştinismul şi corectitudinea politică sînt doar trei exemple. Desigur, aceste schimbări în cultura americană nu au fost integral negative. Lucruri indiscutabil bune au consolidat libertatea şi democraţia în America, mai ales în privinţa echităţii şi justiţiei sociale, în ultimele decenii. Eu nu judec acum dacă schimbările culturale din America sînt „de bine“ sau „de rău“. Spun, doar, că America se schimbă în profunzimea ei sub ochii noştri datorită migraţiei şi doar generaţiile care vin vor putea spune dacă aceste schimbări le sînt benefice ori nu.

În Europa, ceea ce putem învăţa cu siguranţă din lecţia americană este că migraţia schimbă din temelie o civilizaţie. Există, văd bine, entuziaşti ai acestei schimbări. Există europeni care ar vrea o Europă ceva mai musulmană sau mai budistă sau mai atee decît este. Există şi naivi frumoşi care cred că întotdeauna imigraţia îmbogăţeşte, nu sărăceşte pe cei care o primesc, indiferent de cine emigrează unde. Deocamdată, nu e cert ce bine aduce civilizaţiei europene de azi creşterea ponderii elementului islamic. Nu orice teamă de schimbare e ceva rău. Dimpotrivă, uneori teama de schimbare preîntîmpină ceva rău. Sînt dintre cei care cred că dispariţia acestei Europe în care trăim aşa cum trăim ar fi ceva rău. A dori să trăieşti în Europa în care te-ai născut (cazul vesticilor) sau în Europa în care, de bine, de rău, ne-am integrat şi noi, esticii, nu este xenofobie, radicalism, populism sau extremism. Pur şi simplu, este dorinţa cuiva de trăi în lumea căreia îi aparţine. Eu vreau să trăiesc în Europa pe care o ştiu: cu libertăţile şi melancoliile ei, cu femeile şi cu bărbaţii ei, cu catedralele şi cu cartierele ei roşii, cu scriitorii ei care pot spune tot ce le trece prin cap, cu duminicile ei, cu tabieturile ei, cu slăbiciunile ei, cu laşităţile ei, cu istoria ei încurcată şi cu intelectualii ei pe cît de fermecători, pe atît de enervanţi. Nu vreau o Europă cu mai multe moschei decît catedrale, cu femei învăluite pe stradă şi cu restaurante care nu se deschid decît după lăsarea serii de Ramadam, ca să nu ofenseze nu ştiu ce minoritate. Nu vreau nici o Europă în care se acoperă nudurile lui Rafael în muzee, nici o Europă în care să sară în aer unul care face caricaturi, indiferent cît de proaste, cu Allah. Vreau să trăiesc într-o Europă în care să serbez Crăciunul aşa cum l-am serbat pînă şi sub comunism, adică zicîndu-i Crăciun, o Europă în care să am voie să merg la Operă să văd Traviata (o să povestesc o dată ce dificultăţi de repertoriu au apărut cînd o opulentă capitală arabă a vrut să deschidă un teatru de operă care să rivalizeze direct cu cele din Londra, Viena şi New York, punînd un buget astronomic pe masă, dar s-a cerut să se cînte doar opere fără femei uşoare şi fără invocări ale lui Dumnezeu, ceea ce a redus la zero marele repertoriu operatic, de la Mozart la Puccini). Sînt un extremist din cauza asta? Sînt un xenofob dacă nu vreau să se islamizeze cultura europeană? După propagandiştii din jurul Angelei Merkel, al lui François Hollande şi al lui Jean Claude Juncker, da, cam sînt. Totuşi, sînt un european ca alte sute de milioane.

Imigranţii musulmani nu aduc cu ei doar amintiri personale, ceea ce e splendid, şi nevoi materiale, ceea ce putem rapid rezolva în Europa. Aduc cultură, aduc memorie colectivă, aduc obiceiuri. Cultura lor nu este deloc una a toleranţei – să nu ne amăgim cu citate din Coran sau cu exemple excepţionale. Vedem în ţările lor cum sînt tratate femeile, dar şi minorităţile religioase, etnice ori sexuale. Iar aceste tratamente intolerante nu sînt doar politica unor guverne tiranice, ci sînt o atitudine socială, cultural fundamentată. Ca dovadă că aproape nimeni în tot corpul social islamic nu protestează, iar dacă vedem ce se întîmplă zilele acestea în Turcia, pînă recent o ţară musulmană laică şi cît de cît democratică, unde milioane de oameni simpli susţin pînă la isterie represiunea care are loc, sau ce au ales popoarele musulmane recent eliberate de tirani, atunci vom înţelege imediat ce anume tip uman produce islamul. Marea problemă a noastră, a europenilor toleranţi, este că a le respecta cultura înseamnă a le respecta intoleranţele. Cultura noastră este o sumă de toleranţe, iar cultura musulmană este o sumă de intoleranţe.

Lecţia americană nu ne poate ajuta în această privinţă. Mai mult decît că imigraţia schimbă, în orizonturi scurte de timp, datele fundamentale ale culturii celui care primeşte, exemplul american nu ne spune mare lucru. Asta şi pentru că, pînă recent cel puţin, emigranţii din toată lumea voiau să meargă în America pentru a trăi ca americanii. Astăzi, musulmanii vor să vină în Europa pentru a trăi ca musulmanii, doar că un pic mai bine din punct de vedere material. Iar liderii Europei, în afară de a lipi etichete infamante pe frunţile celor care se îndoiesc de ei, nu prea ştiu ce-i de făcut.

Foto: I. Roşca

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Amenda primită de o pensionară din Brașov pentru că a plantat flori în grădina blocului. „Este anormal ce se întâmplă”
Poliţia Locală Braşov a dovedit exces de zel în cazul unei femei de 76 de ani care a plantat câteva flori în zona verde a blocului în care locuia, potrivit bzb.ro.
image
Nike și Adidas, bătute de niște fete fâșnețe: invenția unei companii elvețiene fascinează lumea FOTO
Giganții de pe piața încălțărilor de alergare au înregistrat un eșec rar după un maraton major. La Boston, primele trei locuri din clasamentul feminin au fost ocupate de atlete care au purat alte mărci.
image
Joaca de-a vremea. Posibila cauză a inundațiilor catastrofale din Dubai, ploaia artificială VIDEO
Despre „însămânțarea norilor” se vorbește de mult timp, iar tehnica este folosită în multe țări care au probleme mari din cauza secetei. Sunt voci care spun că vremea ciudată din Dubai este legată de ploaia artificială creată acolo pentru a mai îmblânzi vremea.

HIstoria.ro

image
Justiția în România secolului al XIX-lea
Evoluția Ministerului Justiției urmărește, în linii mari, evoluția administrației autohtone, dar și pe cea a societății românești, în ansamblul său.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.