Era puțin trecut de ora 7,30, iar doamna Elena deja era în chioșcul ei de lemn, cu cele trei castroane ale cîinilor puse pe masă. Toto, Tița și Lisa zgîriau betonul chiar la picioarele femeii de 72 de ani, așteptîndu-și masa, însă bucățile de carne fiartă urmau să ajungă în castron abia peste o jumătate de oră. Timp prea lung și chinuitor pentru cele trei patrupede. Treptat, sunetul ghearelor nerăbdătoare era înlocuit de cel al cozilor care izbeau frenetic pungile din chioșc, pentru ca în final acesta să fie acoperit de un lătrat care mai degrabă aducea cu strigătele unor copii.

„Imediat, suflete afurisite. Imediat! Vreți să vă ardeți în gură?“, le striga bătrîna din chioșc, în timp ce mîinile se mișcau cu o viteză mult prea mică pentru cei trei. Urmau alte întrebări (care, din păcate, se dovedeau a fi tot retorice), apoi chema pe rînd fiecare cîine pentru a-și lua prima masă a zilei. Castroanele le punea chiar la picioarele ei, pentru a i separa în caz că unul vrea să fure de la cel de lîngă el. Dar și pentru a fi sigură că ei o ascultă. În cele trei minute cît le lua cîinilor să-și termine porțiile, ea își făcea planurile pentru acea zi. Le spunea cîinilor să fie cuminți, „pentru că astăzi trebuie să mă pregătesc să pun murăturile“, le spunea să nu mai latre la vecini, „pentru că m-a durut azi-noapte capul, iar astăzi trebuie să merg la doctor, din cauza diabetului“, le promitea o porție mai mare dacă o lăsau să doarmă la prînz, după ce se uita la Tînăr și neliniștit, și așa mai departe.

Pentru doamna Elena, mătușa mea, masa cîinilor era ritualul ei de dimineață, mai important decît băutul cafelei, cititul ziarului sau ascultatul radioului. Era „momentul tău Doncafe“, așa cum spunea cunoscuta marcă de cafea, numai că în locul boabelor măcinate cu suflet și al cănii ținute cu ambele mîini, ea rupea bucăți de carne, înmuia felii de pîine întărită în supa rămasă și se pregătea pentru noua zi. Cele 30 de minute cu cei trei cîini o ajutau să și facă ordine în gînduri, să se gîndească la cumpărături, la viitoarele murături, la zilele de naștere ale rudelor și-i dădeau, în final, energia de care avea nevoie.

Săptămîni întregi petreceam cu ea în fiecare vară, în excursiile mele la Iași. Mă trezeam de îndată ce simțeam mirosul cărnii fierte cum intra prin așternuturi și de fiecare dată petreceam următoarele zece minute în pat, așteptînd să aflu ce-a făcut ea cu o zi înainte sau ce planuri are. Ea a fost prima persoană care mi-a spus ce înseamnă un tabiet (la propriu, prima oară credeam că se referă la „taburet“) și m-a inclus în cîteva de-ale ei. Însă nu m a lăsat să mi le dezvolt pe ale mele. „Ești prea tînăr ca să ai tabieturi“, mi-a spus cînd aveam 17 ani.

Sînt sigur că nu și-a dat seama ce impact urmau să aibă acele vorbe, aruncate în glumă. Eu, întruparea tabietliului perfect (poate chiar obsesiv-compulsiv), refuz în continuare să folosesc cuvîntul tabiet cînd îmi descriu obiceiurile, iar de fiecare dată cînd un apropiat îmi scoate în evidență un anume comportament repetitiv, în minte nu-mi vin decît vorbele bătrînei și încerc să mă apăr, spunînd că tabietul nu se rezumă decît la fumat pipă, băut coniac pe un fotoliu cu speteaza înaltă și jucat rummy. E o formulare retrogradă și pretențioasă, spun eu în apărarea mea.

Adevărul este că zilele mele sînt conturate în jurul a nenumărate astfel de apucături constante. Diminețile încep cu ochii în telefon, intrînd pe aceleași trei aplicații de patru ani, fumez același număr de țigări Kent lung la cafea (trei) și mereu verific dacă am două pixuri în rucsac, înainte de-a ieși din casă. În drum spre muncă îmi place să ascult cel puțin o melodie mai ritmată, în speranța că energia cîntecului mi se va transmite (nu funcționează atît de bine pe cît aș vrea), iar odată ajuns la birou, întotdeauna îmi umplu browser-ul cu știrile de peste noapte (cele de la publicațiile americane) pe care le voi termina de citit de-a lungul zilei.

Deunăzi, un prieten mă întreba ce-aș face dacă dimineața n-aș mai putea să stau pe telefon. Aș găsi un alt lucru care să-mi placă, aș reveni la citit sau poate aș dormi cu o jumătate de oră mai mult. Deși n-am descoperit care trebuie să fie frecvența unei astfel de activități, pentru a fi considerată tabiet sau automatism, cred că aș putea renunța la ele. Aș putea pleca la muncă și fără să intru în aplicația The Simpsons, unde-mi construiesc propriul meu Springfield. Dar îmi face plăcere și vreau să am o dimineață mai bună.

Și mătușa mea putea la fel de bine să renunțe la cele 30 de minute din fiecare dimineață. Ar fi fost mai eficientă dacă fierbea resturile de carne o dată la cîteva zile (cum făcea uneori fiica ei), însă ea voia să aibă acele conversații cu animalele. Ea nu voia doar să le hrănească.

Poate că ideea de a avea un tabiet arată un soi de rigiditate, pe care o poți dobîndi cînd ai un anumit grad de maturitate. „Cîți ani ai tu să nu poți să mergi la muncă fără să bei o jumătate de oră din cana aia de cafea?“, mi-ar spune acum mătușă-mea. Însă aceste obiceiuri, cred eu, ne ajută să ne cunoaștem mai bine, iar într-o societate care mereu ne dă impresia că sîntem asaltați de alarme și breaking news, ajungem să ne păcălim singuri și să ne spunem că n-avem timp de aceste plăceri.

Ceea ce-i o mare prostie. În loc să și descopere aceste tabieturi, oamenii își irosesc timpul vorbind despre lipsa timpului. Oamenii se vaită că Facebook-ul a pus mîna pe viețile tuturor – dar unde fac asta altundeva decît pe Facebook? Şi poate că, pentru unii, această jelire a devenit, în final, un tabiet.

George Gurescu este jurnalist.

Foto: flickr