– dilema dezrobirii robilor domnești în Țara Românească –
La începutul lui 1839, la Rîmnicu Vîlcea, Constantin Herăscu, vornicul temnițelor Țării Românești, are o întrevedere amicală cu episcopul Rîmnicului, viitorul mitropolit Neofit. Cei doi vorbesc printre altele de „țiganii Statului“. Foștii robi domnești, deveniți „ai statului“ după introducerea Regulamentului Organic în 1831, se aflau acum sub administrarea fiscală și polițienească a Vorniciei Temnițelor, o instituție subordonată Departamentului Dinlăuntru (Ministerul de Interne de atunci). Ea moștenise acest rol de pe vremea cînd se numea Armășie și avea drept scop paza ordinii publice și strîngerea birului de la acei robi. Cu un an înainte, în 1838, Constantin Herăscu propusese o serie de măsuri ce urmăreau „îmbunătățirea soartei“ lor, una din ele ajungînd să fie prima lege care le proclama libertatea. La propunerea ca ei să fie liberi să se căsătorească cu românii, principele Alexandru Dimitrie Ghica a răspuns afirmativ, adăugînd că indivizii respectivi nu intrau în categoria de robi, ci puteau fi considerați liberi, deopotrivă cu românii.
Dorind să afle cum a fost aplicată legea, vornicul descoperă cu uimire că episcopul nici măcar nu știa de existența ei. O anchetă sumară în interiorul Bisericii va arăta că de vină fusese o aparentă problemă de comunicare și coordonare între Biserică și autoritățile civile. Acest scurtcircuit birocratic a fost doar un episod din pierderea din conștiința publică a dezrobirii robilor domnești, și doar simptom al tranziției către modernitate. Relativitatea și memoria scurtă, ce caracterizau guvernarea cutumiară, s-au transferat în dreptul și administrația modernă, pînă într-atît încît momentul dezrobirii lor a fost permanent marcat de confuzie și „amnezie“ instituțională și colectivă.
În prima parte a deceniului 1830, pentru unii din guvernanți foștii robi domnești erau deja liberi, datorită Regulamentului Organic. În 1838, principele aprobă inițiativele lui C. Herăscu și devine principele dezrobitor în ochii contemporanilor, de la Ion Heliade Rădulescu la consulul rus Felix Colson și consilierul rus Antoine Louis Grammont și alții. Un deceniu mai tîrziu, în corespondența administrativă și într-o publicație juridică se strecoară alte două momente „aboliționiste“: 1832 (probabil legea fiscală din acel an) și 1843, cînd administrarea foștilor robi fusese transferată de la Vornicia Temnițelor sub controlul direct al Departamentului Dinlăuntru.
Posteritatea va încurca și mai mult acest peisaj, iar istoricii și oamenii de cultură nu vor face altceva decît să preia cînd o mărturie, cînd alta, să elogieze cînd un principe, cînd altul, fără o analiză critică a nici unui eveniment. Două din momentele des citate sînt fictive. „Dezrobirea“ din 1837 (încă citată și azi) este preluarea aproximării făcute de Grammont, care se referea vag la evenimente din 1838. În 1837 nu s-a întîmplat nimic, de fapt, cu acei oameni. Nici în 1847, dată pe care o afirmă solemn Mihail Kogălniceanu în discursul său din 1891.
Pentru istoricii de azi, reperul e legea din 1843, care vine cu propriul ei set de probleme. Ea nu s-a referit la indivizi, ci la instituții, trecînd atribuții de la o instituție la alta, fără ca aceasta să fi schimbat cu nimic statutul romilor foști robi domnești. Nu va fi privită ca o dezrobire decît ani de zile mai tîrziu, pentru că în momentul elaborării sale nu a stîrnit nici o astfel de atenție.
De posteritate a fost luată în seamă din cauza felului în care a fost inserată în ediția codului civil (a „Legiuirii Caragea“) din 1854. Editorul adaugă în propriile cuvinte (adică fără a cita legea) că robii domnești ar fi fost dezrobiți în 1843, pentru că atunci au intrat în rîndul birnicilor. Or, birnici au devenit în 1831, iar aceleași drepturi și obligații (fiscale și non-fiscale) ca românii birnici le vor avea după 1850. Nu ar fi singura scăpare a editorului. Din secțiunea respectivă lipsesc două legi importante referitoare la romi (din 1832 și 1838), iar altă lege e dată fără amendamentele ulterioare introducerii ei. Inconsistența în repertorizarea legilor (întîlnită și la alte ediții) e mai mult decît clară.
Rezultatul confuziei și uitării este un inventar destul de impresionant al „dezrobirilor“ acelorași indivizi: 1831, 1832, 1837, 1838, 1843, 1847, o veritabilă cronică a pierderii istoriei.
Am ajuns la acest subiect din dorința de a scrie o istorie socială a robiei, dar am descoperit un cadru legislativ cu destul de multe goluri. Iar de aici am ajuns la probleme mult mai largi. Sau, dacă vreți, am parcurs un drum al inclusiveness în ambele sensuri: către studiul minorității și înapoi, către societate în general, către studiul unor subiecte neglijate.
Dacă vrem să înțelegem cînd au fost dezrobiți robii domnești în Țara Românească trebuie să înțelegem mai bine tranziția către dreptul modern, procesul de intervenție a statului în mediul social, felul în care statul își vedea supușii, și robia în general. Robii, dezrobiții, țăranii, meșteșugarii, negustorii, evreii, boierii, preoții, supușii străini, toți erau diferiți unii față de alții nu doar în plan social, ci și ca drepturi și obligații față de stăpînire. Într-o societate fundamentată pe inegalitate, robie nu înseamnă în general lipsa de drepturi, ci lipsa anumitor drepturi. Într-o lume în care oamenii slobozi prestau corvezi, autoritatea stăpînului de rob nu însemna control asupra vieții individului în general, ci un anumit tip de control.
Cercetarea mea actuală urmărește să arate mai bine limitele acestor relații, clarificînd totodată legile ce le guvernau, pentru a vedea cum se raporta statul la foștii robi domnești. Studiind această perioadă e de multe ori greu să-ți dai seama ce lege funcționa într-o situație dată, și nicăieri nu e mai clar decît în cazul de față. Chiar înainte de 1838, romii respectivi erau tratați ca liberi în probleme punctuale legate de statutul lor, invocîndu-se Regulamentul Organic, fără ca Regulamentul Organic să prevadă ceva în acest sens. Libertatea lor deplină a fost reglementată în scris în 1838, dar, lărgind cîmpul analizei și la robii mănăstirești și boierești, vedem cum unele aspecte din viața lor erau guvernate doar de dreptul nescris sau nu erau guvernate de nici o normă (ca, de exemplu, proprietatea asupra bunurilor lor). Ies la lumină fațetele peisajului juridic: legi scrise, legi nescrise, norme nescrise, dar derivate din cele scrise, absența normei. Acestea, pe lîngă aspectele prozaice mereu prezente: lipsa unui limbaj juridic (concepte, definiții), a citatelor din legi anterioare, necunoașterea legilor (inclusiv la nivel înalt), subînțelegerea sau cunoașterea lor aproximativă, lipsa de comunicare între instituții și între instituții și populație.
A înțelege care a fost prima lege aboliționistă din istoria României înseamnă a înțelege interacțiunea dintre toate aceste planuri și defecte legislative, și interacțiunea dintre ele și normele sociale. A înțelege robia și abolirea robiei înseamnă în cea mai mare parte înțelegerea întregii societăți.
Voi încheia cu o scurtă expunere care ilustrează complexitatea subiectului. Cuvîntul „țigan“ era folosit în documente oficiale pentru a descrie atît robi, cît și oameni liberi, paralel cu altele folosite pentru oameni liberi: „dajnici“, „dezrobiți“. În 1851 ajung în fața tribunalului bisericesc căpitanul Dimitrie Misirliu și ginerele său, Ioniță „Țiganul“ Donescu. Socrul cere desfacerea căsătoriei pe motiv că ginerele ar fi rob boieresc. Se face însă dovada că el fusese de fapt eliberat de stăpînii săi, iar tribunalul conchide că, după „legiuiri și firesc înțeles, [trebuie] socotit de rumân“. În 1842, după o lungă aventură la Giurgiu, la sud de Dunăre și în gospodăria cucoanei Marghioala Urianu, Dumitra „Țiganca“ cere eliberarea de sub controlul boieroaicei, pe motiv că este de fapt a Statului. Ea se adresează ca roabă a cinstitei Vornicii (a Temnițelor). Doar figurativ însă, căci nu se considera roabă, ci liberă, pentru că „Înalta Stăpînire s-au milostivit și au dezrobit țiganii Statului“. Dumitra rămăsese țigancă, dar ea și copiii ei își cereau drepturile, ca „nește slobozi“. Un an mai tîrziu aveau să fie „dezrobiți“ încă o dată…
Ioniță și Dumitra se numeau (sau erau numiți) țigan, țigancă, român, roabă, a Statului, a Vorniciei, slobodă. Oricare ar fi cuvîntul, amîndoi se legitimau ca avînd un singur statut: om liber. Sarcina istoricului este de a naviga prin relativitatea terminologică și juridică și de a desluși lumea lor.
Bogdan Mateescu este doctor în istorie și cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române.
