Cum deveneai o divă a muzicii uşoare înainte de ’89? Ce calităţi trebuia să ai?

Chiar de la început, din 1920, cînd a luat fiinţă Societatea Compozitorilor Români, grupul creatorilor de muzică uşoară s-a impus prin nume care aveau să scrie istorie. Solistica masculină predomina; pentru că genul se afirma în localuri (multe devenite celebre), în Teatrul de Revistă, unde femeile-cîntăreţe nu aveau posibilitatea afirmării imediate. Cu timpul, ele au preluat supremaţia; compozitorii le căutau, scriau pentru ele – frumuseţea lor fizică impunea fără concurenţă pe scene. Mai aveau „doamnele“ muzicii uşoare româneşti o calitate care a dominat decenii: perfecţiunea interpretării îngemănată cu farmecul comunicării.

Atuurile au devenit, apoi, televiziunea, discul, radioul şi turneele. În această ordine. Fără apariţia pe micul ecran, lansarea nu era posibilă; emisiunile semnate de Titus Munteanu, Valeriu Lazarov, Alexandru Bocăneţ creau vedetele. Ţinuta decentă, eleganţa fără stridenţe erau obligatorii. Repertoriile cuprindeau şlagăre – multe dintre ele devenite evergreen-uri; preluate pe discuri, impuse prin radioul naţional, erau perpetuate în turneele care străbăteau ţara de la un capăt la altul. Multe organizate de instituţiile culturale importante, filarmonici, teatre, obligate la asemenea reţete pentru completarea finanţelor necesare acoperirii salariilor.

Nu ar fi fost posibil fără talentul unor protagoniste dăruite cu har… Şlagărul le era nelipsit.

Emisiunile de la radio şi de la televiziune le impuneau. Aţi realizat multe emisiuni radio. Care sînt amintirile cele mai dragi legate de cîntăreţele noastre?

Amintirea mea puternică legată de vedetele genului este fidelitatea fără derapaj pentru cei care le lansau la televiziune. A nu respecta această lege nescrisă, apariţia în emisiuni, altele decît cele cărora le aparţineau, prin realizatorii lor, puteau deveni fatale! (Excluderea tacită din programele de mare audienţă.) Era mulţumirea adesată celor care le aduseseră statutul de dive. Da, erau dive… Exemplific printr-un fragment din monografia pe care i-am dedicat-o lui Marius Ţeicu, publicată de curînd: „Aflat în Germania – turneu împreună cu Angela Similea, Marius a văzut un bărbat apropiindu-se de el: avea în mînă un disc mic, single, aşa cum se editau odată; coperta era vizibil deteriorată. Dorea un autograf exact pe acel carton aproape ilizibil. Discul cuprindea melodiile lui Marius. Se numea Flacăra nestinsei iubiri. Sigur, dorinţa i-a fost îndeplinită. Acel personaj fugise din România, pe vremea lui Ceauşescu, trecînd Dunărea într-un cauciuc de camion! Printre puţinele lucruri luate cu el s-a numărat şi acel disc, păstrat peste ani!“

Pentru cei care s-au născut după 1989, cred că e greu de înţeles de ce ştim în continuare o grămadă de cîntece pe dinafară şi de ce sîntem atît de ataşaţi de nişte cîntăreţe. Mi se pare interesant şi că cei care n-au trăit acele vremuri încep să redescopere muzica uşoară a acelor ani. Vă aşteptaţi la acest gen de nostalgie?

Este absolut firească (re)descoperirea, plăcerea ascultării muzicii anilor de pînă în 1989. Melodică, fredonabilă, lipsită de conotaţii politice (nomenclatura nu agrea genul, preferînd folclorul, romanţele). E drept, textele erau uşurele, ocazional propagandistice, dar pe cît de reconfortantă, de prietenoasă, muzica. Şi oferită nouă de Angela Similea – personificare a eleganţei, Corina Chiriac – măiastră a cuvîntului rostit şi cîntat, Mirabela Dauer, vulcan temperamental, cu sinceritatea fără egal a transmiterii mesajului sonor, Dida Drăgan, vocea de flacără a rock-ului, dar şi a baladelor încărcate de nostalgie, Aura Urziceanu – fenomen vocal; aş mai putea exemplifica. Important: fiecare avînd unicitate, personalitate, inedit. Aşa cum sînt divele, nu?

Daniela Caraman Fotea este muzicolog. A fost în anii ’70 şefa Redacţiei de muzică uşoară a Radioteleviziunii Române şi a publicat numeroase lucrări despre muzica românească.

a consemnat Ana Maria SANDU 

Foto: arhiva personală M. Pâslaru