Maria Tănase, ingrediente

Măiastra, spioana, arzoaica, apriga, neaoşa, cosmopolita Maria Tănase. Se povesteşte mult despre Maria Tănase, dar puţine sînt certitudinile şi infinit mai multe sînt presupunerile, poveştile, miturile urbane şi cîntecele. Iar ea poate-a fost toate la un loc, fără ca asta să-i anuleze din merite sau să-i facă legenda mai puţin impunătoare. În fond, cu asta se ocupă un simbol cultural, nu?

Nu putea să se oprească din cîntat

Ar fi cîntat, probabil, şi în somn. Asta încă din copilărie, cînd taică-su, Ion al Ilincăi de pe Amaradia Doljului, o trezea în nopţile cu chef din grădina din Livada cu duzi. Tănase ăl bătrîn o aşeza pe genunchi şi-o punea pe Maria să-i cînte. Maria îi povestea impresarului ei, Gaby Michailescu –  autorul volumului biografic Maria cea fără de moarte –, că sora ei, Aurica, avea un glas mult mai frumos. Dar Ion Coandă Tănase pe cea mică voia s-o audă. O ducea apoi la culcare şi-i strecura sub pernă o bancnotă de 20 de lei, care pînă la ziuă se făcea nevăzută. Toată copilăria Mariei a fost plină de cîntece: cîntau băieţii şi fetele care-i lucrau grădina lui Tănase de dimineaţă pînă seara, iar Maria se împleticea printre picioarele lor şi-i îngîna. Cînta un pian dintr-o casă din mahala, în drumul Mariei spre şcoală, şi ea fugea fermecată de-acasă, să-l asculte. Jucau hore olteneşti în Dealul Mărţişorului, pe cînd Maria avea 2 ani şi jumătate, şi se spune că ea fugea de-acasă să le-asculte. Cînta unchiul Fane, cu inima frîntă că-şi pierduse nevasta – „Aş muri, moartea nu-mi vine“. Vecinii nu înţelegeau cum să se jelească un bărbat după femeie şi, mai ales, cum să cînte?  

Maria, însă, a înţeles destule cît să ţină minte cîntecul peste ani şi să i-l repete apoi lui Hary Brauner, tînărul profesor şi prieten al soţului ei din perioada interbelică, Sandu Eliad. Brauner avea să-i devină unul dintre cei mai apropiaţi prieteni şi poate fi văzut vorbind despre Maria în documentarul lui Laurenţiu Damian, realizat la jumătatea anilor ’80. Înainte s-o cunoască, Brauner numai de înc-o aspirantă n-avea vreme. Dar fata îmbrăcată simplu, în rochie de stambă, „cu ochii văpaie“, i-a demonstrat că poate cînta. Nu s-a dat în spectacol, ci a cîntat în timp ce deretica prin cameră, aşa cum ar fi făcut-o, poate, şi dacă Brauner nu era acolo. N-ar fi ajuns, însă, fără Brauner, la Constantin Brăiloiu, directorul Arhivelor de Folclor. N-ar fi învăţat vreodată „Cine iubeşte şi lasă“, cules în 1929 din Braşov, de la Brăiloiu. Poate n-ar fi ajuns nici să înregistreze la Lifa, casa de discuri a unuia dintre prietenii lui Tudor Muşatescu, iar apoi la Columbia.  

Mariei nu i-a fost uşor să înregistreze, la început: nu intra în ritm cu orchestra şi nu reuşea să cînte acelaşi pasaj la fel, de două ori. Le-a luat o noapte întreagă Mariei, lui Harry şi muzicienilor să înregistreze „Nunta ţigănească“, dar cu vînzările plăcii au acoperit o pierdere de 80.000 de lei şi se spune că au reuşit să salveze casa de discuri de la închidere. Se mai spune şi că singurii rămaşi neplătiţi din toată afacerea au fost Maria şi Brauner. Se spun, de altfel, multe despre Maria Tănase.  

Legenda Mariei pare să se fi construit de la sine. De fapt, s-a clădit pe nopţi nedormite, dar cîntate, turnee interminabile şi drumuri prin lume. Într-o noapte de Revelion, în culmea gloriei, Maria a cîntat în 14 restaurante din Bucureşti şi a sfîrşit petrecerea – unde altundeva? – la Capşa. Ba a mai şi pretins oaspeţilor să-şi revizuiască ţinuta: „Toată lumea la punct, haină şi cravată!“ În anii ’30-’40, a făcut turnee în Turcia, la Teatrul Taksim din Istanbul şi la Ankara. A învăţat cîntece pe limba locului şi s-a întors de-acolo cu promisiunea unui post de cercetător la Institutul Etnografic de la Istanbul, a unei vile pe insula Prinkipo, a unei emisiuni la Radio Ankara, şi a statutului de cetăţean de onoare. Le refuzase. A cîntat în faţa ambasadorilor Franţei, Germaniei şi Marii Britanii de la Bucureşti, pentru fiecare pe limba lui.

Neptun, Luxandra, Luther, Parcul Aro, Wilson, Continental, Unchiul (transformat ulterior în Nepotul) sînt celebrele restaurante şi grădini ale Bucureştilor vremii, unde a cîntat Maria – şi sînt doar cîteva dintre ele. La primul turneu, n-a avut nici microfon în unele sate, dar a dat cîte două spectacole pe zi, cu 50 de melodii cîntate. Într-un turneu din timpul ocupaţiei, a rămas fără maşină, dar turneul tot l-a continuat. Într-altul, a colindat 30 de sate, a trecut un rîu cu pianul încărcat în maşină, a dormit cu ploşniţele în pat, în hoteluri mizere, a spălat cămăşile orchestrei, cot la cot cu spălătoresele, în spatele unei gări de provincie, a cîntat în şcoli de ţară, fără scenă şi fără cortină. Odată, la Galaţi, a cîntat la matineu, în spectacolul de seară, iar apoi încă nişte ceasuri bune, la restaurant. Altă dată, într-o toamnă la Bacău, se strînseseră atîţia spectatori s-o vadă, încît au dărîmat gardul grădinii de vară unde fusese anunţată Maria.  

N-avea nevoie de mult somn şi era întotdeauna în picioare înainte de răsărit. La întoarcerea din orice turneu, o lua şoferul de la gară cu maşina şi, fără măcar să se oprească acasă pentru odihnă, fugea la ai ei în mahala, la ciuşcă cu afumătură şi pepene în frişcă. Oricît de departe ar fi plecat, se întorcea mereu. La finalul războiului, a insistat să se întoarcă din refugiul de la Vîlcea la Bucureşti – povesteşte Gaby Michailescu. Impresarul tocmai îi asigurase un turneu la ABC-ul parizian, pe care Maria l-a refuzat, ca să-şi vadă ţara în libertate. Cînd Ben King, magnat al oţelului, i-a propus să fugă cu el în Statele Unite, s-a dus după el pînă la Genova. Cu biletul de avion cumpărat, s-a reîntors în România. S-a întors de la Istanbul, de la New York, de la Viena, Londra şi Paris.  

După instaurarea regimului comunist, însă, n-a mai avut voie să plece ca să se poată şi întoarce. I-a scris pînă şi fostului său amant, Maurice Negre, ca să i se permită să plece într-un turneu în Cehoslovacia. N-a reuşit să plece. În perioada comunistă, singurul mod în care a călătorit peste hotare a fost prin intermediul unui disc Electrecord cu melodii tradiţionale interpretate în limba franceză, în traducerea cumnatei sale (printre altele, „Cine iubeşte şi lasă“ şi „Doina de la Dolj“).

Viaţa în gura lumii

Perioada comunistă a consolidat mitul Mariei Tănase, însă a făcut-o ascunzînd faptele în spatele jumătăţilor de măsură şi al falselor delaţiuni. Impresarul ei a fost interogat de Securitate despre „ţiganca aia“, „gurista de cîrciumă“, „porcoasa la gură Maria Tănase“. Dosarul ei de Securitate spune că, în ultima perioadă a vieţii, Maria s-ar fi înglodat în datorii şi ar fi fost nevoită să recurgă la vînzarea de bijuterii, ţigări şi alcool. Despre relaţia Mariei Tănase cu alcoolul se vorbeşte mult, dar fără dovezi sau asumări ferme de poziţie, cum există în cazul Piaf. Pe de-o parte, Johnny Răducanu jură c-ar fi băut cu ea „Adio, mamă!“, alcool etilic foarte puţin diluat, în timp ce Gaby Michailescu jură că Maria nici nu putea să pună gura pe alcool. Se spune că ar fi suferit de probleme hepatice din cauza băuturii, însă cauza oficială a decesului ei e cancerul, extins de la sîn la plămîni. Într-un turneu la Caransebeş, un oficial de partid îi reproşează impresarului artistei c-ar fi adus-o beată, atît era de unduioasă Maria, ca voce şi ca prezenţă.  

Michailescu insistă că era doar o chestiune de stil personal – de altfel, prima lui întîlnire cu ea, în iarna anului 1938, îi aduce în faţa ochilor „o leliţă semeaţă“, cu garoafe albe în decolteu, care cîntă cu ochii închişi, unduindu-se în faţa microfonului. Tot comuniştii i-ar fi interzis Mariei să se mai mişte pe scenă în timpul spectacolelor, acuzînd-o de denaturarea folclorului prin comportament lasciv. Între cele cîteva materiale filmate care i-au supravieţuit, se numără şi înregistrări din concert, în care „semeaţa leliţă“ stă ţeapănă în faţa muzicienilor, aproape de microfon, cu un buchet de flori în braţe. Îi joacă, însă, ochii în cap şi sprîncenele pe frunte, permiţînd privitorului s-o ghicească pe adevărata Maria, cea slobodă la gură şi iubitoare de lume.

Nu doar comuniştii au acuzat-o de comportament indecent. Mai în glumă, mai în serios, un citat atribuit lui Constantin Brâncuşi explică interzicerea Mariei în timpul regimului legionar, prin faptul că aceasta ar fi fost surprinsă jucînd şah goală. De fapt, e lesne de dedus motivul real pentru care legionarii i-au distrus Mariei toate plăcile cu primele înregistrări radiofonice, i-au interzis apariţiile în public, i-au suspendat concertele, turneele şi spectacolele, şi au condamnat-o, preţ de cîteva luni la final de 1940, la arest autoimpus la domiciliu. Din apartamentul pe care îl împărţea cu Sandu Eliad, în blocul Bazaltin, Maria s-a refugiat într-o cămăruţă din mahalaua Cărămidarilor. Nu ieşea nici să-şi cumpere de mîncare sau să-şi viziteze părinţii. Soţul ei, regizorul de teatru Sandu Eliad, evreu, era membru al Asociaţiei Amicilor URSS .

Oricît s-ar fi străduit, Maria n-a fost iubită de toată lumea. Nu puţini sînt artiştii care se plîngeau în epocă de faptul că ea era mereu cap de afiş şi încheia spectacolele. În timpul unui turneu, la concertul de la Suceava, Maria a ţinut să intre prima. S-a retras în ovaţii şi bisuri, iar spectacolul s-a terminat cu sala aproape goală. Nici Ioana Radu, nici Mia Braia n-au iubit-o. Cu toate astea, Ioana Radu a cerut s-o viziteze pe patul de moarte şi a declarat că singurul ei regret e „că s-a terminat războiul cu Maria Tănase“. Maria fuma ca o şerpoaică – într-un ping-pong verbal cu un culturnic comunist, care refuză să-i aprobe o sală pentru concert, îi cere acestuia să-i „cardească o ţigară“. I se oferă Pall Mall. „Da’ ce, cu Mărăşeşti tuşeşti?“ zice Maria. Şi nici pudică nu era – în trenurile de turneu, defila în negligé printre Birlic, Goangă şi ceilalţi parteneri de afiş. Florentina Vlad, o veche colegă de scenă, povestea într-un interviu televizat că la plajă cu celelalte actriţe din distribuţie, Maria era prima care propunea „Jos costumele!“ Ba o dată a mai şi surprins un concert-maistru care le spiona din tufişuri. I-a cerut frust, zice Vlad: „Ia, vino-ncoa’ şi adu-mi şi mie chiloţii, să stăm de vorbă.“ Avea de unde să-i umble vorbe prin tîrg. A fost criticată pentru că şi-a luat birjă, iar apoi maşină cu şofer. De fapt, suferea de platfus şi ura să meargă încălţată: în cele din urmă, a cerut să fie îngropată fără pantofii care o chinuiseră toată viaţa. 

Banii în mod special n-o iubeau pe Maria şi nici ea nu pare să fi ţinut prea mult la ei. Michailescu povesteşte în repetate rînduri că tot ce primea Maria astăzi pe un spectacol era în stare să risipească pînă mîine. Sigur, trăia bine în perioada de glorie. Avea două piane, două sufragerii, hermine, haine de astrahan, un Chrysler roşu cu alb, cu motor de 8 cilindri în V, şofer (nea Iordache), om de încredere (taciturnul Vasile Pester), rochii de scenă croite à la Chanel, cu trene de 20-30 de metri, cearşafuri şi batiste monogramate pentru Clery Sachelarie, şi o mare pasiune pentru ulcioare, cofe, carafe şi costume populare. Se muta des şi schimba mobilele ca pe mănuşi – a locuit pe Vasile Conta în perioada războiului, pe Calea Victoriei nr. 2, apoi pe Pictor Verona. Cu Clery, a transformat o mansardă de lîngă Ateneu, pe Dimitrie Sturdza, în salon de bal cu ferestre veneţiene. De acolo s-a mutat în Brezoianu nr. 18, apoi Bulevardul Coşbuc nr. 5, str. Lucaci nr. 16, str. Traian nr. 9, str. Dimitrie Onciu, şi definitiv în Popa Nan nr. 32. A avut, însă, şi-o datorie de 18.600 de lei la propriul şofer. Odată, îndatorată cu 37.000 de lei, a refuzat, totuşi, să cînte pe 25.000 la o nuntă în Drăgăşani. „Să n-am de pîine şi nu cînt la nuntă!“

Ce făcea Maria cu banii? Făcea oameni. După un turneu în Bulgaria, şi-a donat tot onorariul bulgăroaicei care o însoţise. În prag de iarnă, fără lemne, palton şi rochii, îi dă birjarului ei, Ion, toţi banii, ca să treacă iarna cu tot cu ai lui. Îi umpleau diplomaţii cabina de flori, iar ea le dădea Mariţei florăreasa, ca aceasta să le vîndă a doua zi. Era nelipsită de la Capşa, unde rar mînca, dar dădea bacşiş peste bacşiş şi plătea şi consumaţiile altora. În primul turneu la Feteşti Sat, donează toate încasările pentru reparaţia acoperişului sălii în care plouase tot concertul. La Cluj scrie bilete „de cabină“ cu rujul, ca să intre studenţii pe gratis. În ’39, în vremea concentraţiei, cîntă la Luther, lîngă Gara de Nord. E plătită mai bine decît orice cîntăreaţă pînă atunci. La 1 noaptea, cînd iese şi vede soldaţii, îl pune pe patron să-i bage înăuntru şi să-i omenească, în contul ei. Şi-n spital a dat, povesteşte sora ei, Aurica: „Na, că voi mai aveţi ce să faceţi cu banii.“ A adoptat o codană dintr-o familie sărmană din Hodoni, Timiş, şi a adus-o la şcoală la Bucureşti, ca pe fiica ei. Lui Fărîmiţă Lambru i-a cumpărat primul acordeon şi l-a făcut domn. „Nu ne-atingem la manşetă!“ le zicea Fărîmiţă celor pe care nu-i făcuse nimeni domni.

Aşa s-a clădit legenda Mariei, om cu om. Cum de pe urma ei n-au rămas decît cîteva rochii, o scrumieră, o scoică, un scaun şi alte nimicuri, a rămas loc în istoria ei de multe poveşti. Pare-se c-ar fi sosit la prima ei apariţie la Radiodifuziune în căruţă, însoţită de lăutari. Se spune că la Viena, unde plecase pentru înregistrări cu Columbia, l-ar fi făcut pe dirijorul unei orchestre de restaurant să se îndrăgostească iremediabil. Asta într-o singură noapte, după ce Maria fermecase audienţa cu propriile versiuni ale melodiilor celebre în epocă. La Londra ar fi lăsat fără grai un ilustru profesor de canto, căruia îi fusese recomandată pentru lecţii particulare. Tot la Londra ar fi dat peste-o bătrînică româncă într-un parc, de la care ar fi cules celebrul „Cîntec de leagăn“. Pe Constantin Tănase l-ar fi expediat scurt, la 21 de ani, după ce acesta îi schimbase numele pe afiş în Mary Atanasiu şi o obligase să apară pe scenă într-un cache-sexe din pene de struţ. „Fato, nu merg doi Tănase“, i-ar fi zis directorul Cărăbuşului. Maria s-ar fi întors pe călcîie şi-ar fi părăsit teatrul, doar ca să revină peste ani, în culmea gloriei. Apoi, celebrul episod al concertului de la Expoziţia Internaţională de la New York, cînd, în prezenţa lui Menuhin, Enescu şi Sascha Heifetz, Maria ar fi cîntat pe scenă „Ţine, Leano, cu Roosevelt“. Se spune că gafa a trimis-o învîrtindu-se, înapoi, în ţară. S-a mai zvonit şi că renunţase la contractele obţinute atunci în America, în urma expoziţiei de la New York, pentru că ar fi cîntat că şi-a pus busuioc – în altă parte decît în păr. Gaby Michailescu spune că Maria s-a întors în ţară de bună voie şi din dor de România. Adevărul e greu de reînviat, ştiind cît de uşor s-a împărţit Maria între atîţia oameni şi atîtea poveşti.  

La inima Mariei  

Oricît i-ar fi de încîlcită legenda, nimic nu-i mai greu de desluşit decît perindarea bărbaţilor prin inima Mariei. Pe cine asculţi sau citeşti, toţi se jură că ştiu care a fost marea ei iubire. Ea poate nu s-ar fi luat atît de mult în serios. „«Mamă, tu numai pe tata l-ai ştiut»“, scrie Michailescu. „«Da, Mario.» «Lasă, mamă, că le-am făcut eu şi pentru ceilalţi din familie.»“

Maria Tănase a plecat de-acasă la 16 ani, la baluri cu ofiţeri şi chiar şi la concursul pentru Miss România. Au respins-o, pentru că avea corpul neformat şi piciorul prea gros. Un medic tînăr, în schimb, a lăsat-o însărcinată, a convins-o să facă avort, iar Maria n-a putut să mai aibă copii. A stat, apoi, mai bine de zece ani, cu Sandu Eliad, care-a întîlnit-o pe vremea cînd Maria era „herdăniţă“ – ospătăriţă la lăptăriile Herdan. A luat-o din mahala şi-a mutat-o în boemă, lîngă Cişmigiu. I-a dat de citit şi a prezentat-o boemei de stînga, jurnaliştilor, scriitorilor, amicilor URSS. Nu se ştie cum s-a terminat iubirea lor, însă după venirea legionarilor la putere, se pare că s-ar fi despărţit; actriţa Agnia Bogoslava, cea de-a doua soţie a lui Eliad, povesteşte că atunci cînd l-a cunoscut, Eliad era încă distrus de plecarea Mariei.

S-ar fi iubit Maria şi cu Brâncuşi – Petre Pandrea, avocatul artistului, povesteşte în biografia lui Brâncuşi că Maria l-ar fi iubit pînă la moarte, chiar dacă acesta o calificase drept bocitoare. Aurora Şotropa, una dintre cele mai apropiate prietene ale Mariei,  spune că marea ei iubire a fost Henri Negre, jurnalist al agenţiei Havas şi spion la Bucureşti în perioada interbelică şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Negre şi Maria erau adesea văzuţi frecventînd împreună balurile vremii, iar cînd agentul a fost închis pentru fotografierea unor obiective militare de la Dunăre, Maria şi-a mobilizat tot angrenajul social ca să-l scoată de-acolo. Aşa a ajuns, de altfel, să-l cunoască pe fostul magistrat Clery Sachelarie, boier scăpătat şi patron la Wilson, care a intervenit în favoarea lui Negre. Cu Sachelarie a rămas Maria pînă la finalul vieţii, deşi între timp s-ar mai fi perindat cîţi alţii prin viaţa ei.

Spionul britanic Alfred Gardyne de Chastelain, implicat în Operaţiunea Autonomous, a avut-o pe Maria drept om de legătură la Bucureşti, la Istanbul şi la Ankara. Însemnările din timpul operaţiunii de servicii secrete ale Aliaţilor vorbesc despre urmăriri de maşini pe străzile oraşelor turceşti, misiuni aviatice, intervenţii pe lîngă potentaţii vremii – şi sugerează o legătură între de Chastelain şi Maria. La fel cum se speculează că ar fi fost şi amanta şefului Serviciului Special de Informaţii – SSI, Eugen Cristescu. Se spune că Henri Mălineanu, mare compozitor, ar fi făcut o pasiune fulgerătoare pentru ea. Radu Crutzescu, ambasadorul României la Berlin (1939-1940) şi apoi la Ankara (1940-1941), n-ar fi uitat-o niciodată şi i-ar fi trimis acasă doctori să se îngrijească de sănătatea ei, adeseori fragilă. Lui Gheorghe Anghel i-a pozat pentru sculpturi, pînă cînd artistul, frustrat, a distrus toate operele, nemulţumit de rezultat. John Greer Dill, ataşat militar al Marii Britanii în India, decorat cu Ordinul Coroanei Române, ar fi fost adeseori văzut plecînd de la apartamentul Mariei din str. Vasile Conta.  

„Maria, dar ce-o să zică Clery?“ era adeseori întrebată. „Eh, Clery! Clery zice ce zic eu.“ El n-a lucrat o zi în viaţa lui – spune Michailescu. Averea şi-o irosise la curse şi nici slujbă nu-şi dorea. Maria nu i-a fost tocmai fidelă. Şi totuşi, cu el a rămas pînă la moarte. În ultima scrisoare, din 22 iunie 1963, de pe patul de spital, Maria Tănase îi scria cu toată tandreţea: 

„Îţi scriu acum, tătuţă, scrisoarea cea mai adevărată pe care am crezut vreodată că am s-o pot scrie. Te rog să mă ierţi de tot, dacă poţi, de tot ce ţi-am putut pricinui.

Caută-mă, caută mîngîierile mele. Ele n-au murit şi niciodată să nu le socoteşti moarte. Caută-mi ochii. Ei nu te-au minţit niciodată. Caută-mi sufletul. Căci, dezlipit de carne, nu te va uita niciodată. Prinde-mi din aer vorbele, căci nimeni nu le va recunoaşte. Culege-mi visele, pe care le-am croit lîngă tine, şi împarte-le oamenilor, căci au fost curate şi rare. Te voi aştepta, tătuţă, oricît ţi-o place ţie să trăieşti. Voi găsi atîtea flori pe-acolo că nu ştiu dacă-mi va ajunge timpul, pînă vei veni, să ţi le cos, să fie cum am visat să-ţi fie viaţa. Eu am să plec, şi-ţi mulţumesc pentru viaţa noastră. (…) Iar vouă, cele 49 de frunze verzi din primăvară şi galbene în  toamnă, pe care mi-am plimbat anii, vă las cîte o lacrimă de emoţie: Adio, frunză verde, frunză galbenă, tu mă saltă, tu mă leagănă…“ 

Ioana Pelehatăi este jurnalistă.

Ilustraţii realizate de Matei Branea şi Mircea Drăgoi.