31 octombrie 1995: în aceeași seară, pe o stradă din Oradea, se întîmplă o tîlhărie și o crimă. Victimele: doi taximetriști. Ancheta îi leagă pe autorii jafului și de crimă, iar amicul lor, care spune că i-a așteptat în mașină fără să știe unde erau și ce făceau, e condamnat la 25 de ani închisoare pentru crimă. Curtea de Apel îl achită („nejustificîndu-se legal, moral și etic condamnarea unei persoane nevinovate doar pentru a da satisfacție opiniei publice“), dar Curtea Supremă îl condamnă din nou. Mihai Moldoveanu stă încă 12 ani în închisoare. În 2012, CEDO hotărăște că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil (inculpatul nu a fost audiat, nu i s-a asigurat apărare și nu s-au administrat probe). La rejudecarea din România, Mihai Moldoveanu este din nou condamnat și intră iar la închisoare. Am stat de vorbă într-o după-masă de ianuarie, într-o cafenea din București, la cîteva luni după eliberare.

Puteți explica în cîteva fraze ce s-a întîmplat cu viața dvs. din momentul în care ați fost arestat și pînă acum?

Din momentul acela – 11 ianuarie 1996 (a doua zi procurorul a emis mandat de treizeci de zile pentru complicitate la tentativă de tîlhărie) – viața s-a schimbat total. De fapt, pot să zic că nici măcar nu mai am o viață. În momentul în care îți ia libertatea și ești acuzat de o asemenea faptă, unde riști să iei pînă la 25 de ani de închisoare sau închisoare pe viață, deja viața ta e terminată. Odată cu eliberarea condiționată, nu înseamnă că am posibilitatea s-o iau de la capăt. Mie mi-a mai rămas un rest de pedeapsă de vreo șapte ani de zile. În perioada asta, dacă Doamne ferește se întîmplă ceva, oricît de minor, un scandal, orice, mie mi se revocă eliberarea condiționată și mă pot trezi oricînd cu opt-nouă ani de pedeapsă pe care să-i execut. Și, în plus, dacă în ăștia șapte ani nu se întîmplă nimic, trebuie să mai aștept încă șapte ani ca să pot cere reabilitarea. Dar și atunci, ești reabilitat pe hîrtie. În cazier nu îți mai apare acea condamnare, dar în actele lor tot ești trecut. De fapt, din momentul ăla, viața s a transformat într-un coșmar. Nu putem vorbi de o viață normală. Chiar am vorbit în urmă cu vreo lună de zile cu un expert în psihologie judiciară și respectivul a zis că pentru un om care stă închis pentru o infracțiune, pe bune, consumul psihic e de cincisprezece ori mai mare decît al unui om care trăiește liber. Pentru cineva care e închis nevinovat, consumul psihic e de cincizeci de ori mai mare. Ținînd cont că eu am executat vreo șaptesprezece ani de închisoare, înmulțit cu cincizeci, aș putea să spun că, din punct de vedere al consumului psihic, eu am vreo opt sute de ani la ora actuală… (rîde) E groaznic. E groaznic pentru că nu ești numai tu condamnat. Dacă n-ai avea pe nimeni, n-ar fi o problemă, suferi numai tu. Dar în momentul în care se ajunge la o asemenea poveste, suferă toată familia ta, absolut toți. Eu am fost condamnat la 25 de ani de închisoare, familia mea la 25 de ani de suferință. Dar, de fapt, suferința nu s a terminat nici acum, după eliberarea mea condiționată. Ce să mai zic? Am o fetiță, n-am reușit s-o văd nici acum. Din 11 ianuarie ’96, eu nu mi-am mai văzut fetița.

De ce?

Avea doi ani și două luni cînd m-au arestat. Locuiam în Sfîntu Gheorghe, eu am fost arestat la Oradea. Nu era ca acum, să ai zile de vizită, să nu ți le poată interzice decît procurorul, și atunci cu motive foarte întemeiate. După ce am fost mutat în penitenciar la Oradea, pentru că eram considerat un deținut periculos prin natura faptei și a pregătirii mele militare, vizitele mele aveau loc doar în niște cuști cu geam. Era destul de urît să aduci un copil la doi ani și jumătate, să nu-l poți lua în brațe, să-l vezi doar prin geam… După vreun an și jumătate, fosta mea soție a cunoscut un cetățean german, a venit la mine, mi-a zis că vrea să se mărite, să plece din România, că e mai bine și pentru ea, și ar fi bine și pentru fată, dacă îi dau împuternicire să o ia. I-am dat împuternicire și a rămas ca în momentul în care o să-mi rezolv problemele… Chiar dacă au trecut douăzeci de ani, eu nu sînt împăcat nici la ora actuală cu ideea asta. M-am eliberat în ’99, ele erau deja în Germania, am zis să aștept să termin și cu recursul făcut de Parchet la Curtea Supremă… Nu m-am așteptat nici o secundă că la Curtea Supremă se poate răsturna situația, în trei minute, cît a durat procesul. După ce m-am trezit din nou condamnat la 25 de ani, în final m-am predat și am mai executat încă 12. După ce am cîștigat la CEDO, am zis la fel, să termin și cu procesul ăsta…

Ați amînat mereu.

Da, plus că mi-ar fi plăcut ca în momentul în care mă întîlnesc cu fiica mea să am și eu o decizie de achitare, de nevinovăție. Și dacă mă întîlnesc acum, ce-i spun? Ai un tată condamnat la 23 de ani de închisoare?

Bănuiesc că la început, după arestare, ați avut încredere în sistemul judiciar.

Da, am avut încredere, pentru că nu știam cum e sistemul judiciar în România. Nu poți să-ți dai seama pînă nu ajungi într-o situație din asta. Tot văzînd filme la americani, m-am gîndit, în prostia mea, că și la noi e la fel. Nici nu știam că la noi nu sînt jurați. Am rămas șocat de felul în care s-a făcut ancheta. Vreo lună și jumătate am fost bătut și torturat cum nu-și poate imagina nimeni. Domnii milițieni și tovarășul procuror aveau încă aceeași mentalitate de pe vremea lui Ceaușescu. Am fost legat cu cătușe, cu lanțuri, de mîini și de picioare. Dacă ne uităm prin presă, o să găsim multe cazuri de abuz ale polițiștilor. Și gîndiți vă că acum condițiile de arest sînt de patru stele față de ce era acum douăzeci de ani.

Dar în tot timpul ăsta continuați să credeți că o să vi se facă dreptate.

După anchetele alea dure, în final, după vreo două luni de zile, am fost trimis în judecată pentru omor. Dacă e să vorbim de procedură și ce s-a făcut în timpul urmăririi penale… Eu am stat arestat vreo patru luni de zile, acuzat de complicitate la tentativă de tîlhărie, și pe 20 mai s-a extins urmărirea penală și pe omor, pe 23 mi s-a adus la cunoștință și pe 27 s-a încheiat rechizitoriul. Am zis că nu te poți aștepta la prea multe din partea unor milițieni și a unui procuror care n-avea nici în clin, nici în mînecă cu ceea ce înseamnă urmărire penală și cu legea, am în dosar și un procuror celebru, Lele Alexandru, care a condus cercetarea la fața locului. Și dacă vede cineva, rămîne șocat. Cheile de la mașină pline de sînge luate de pe jos fără mănuși, ceasul victimei la fel, de către domnii criminaliști. La tribunal, din păcate, am dat peste un judecător la fel de idiot ca acela care a condus urmărirea penală. Pe 8 iunie ’98, după doi ani de proces, m-am trezit condamnat la 25 de ani de închisoare. Tot acel judecător mi-a dat interdicția de a lua legătura cu presa. În mod oficial, pentru că neoficial interdicția a funcționat din prima zi de arestare. La Curtea de Apel, am primit achitare pentru omor, tîlhărie și instigare la tentativă de tîlhărie. Am fost eliberat, Parchetul a făcut recurs. Am ajuns la Curtea Supremă, unde în trei minute, fără să mi se dea dreptul la cuvînt, ni s-a cerut să răspundem doar cu da sau nu, m-am trezit din nou condamnat la 25 de ani de închisoare. Cam ăsta a fost procesul în prima fază. După ce am fost condamnat, pe 7 noiembrie 2000, de ziua mea de naștere, m-am predat pe 26 ianuarie 2001, tot așa, în ideea că trebuie să-mi demonstrez nevinovăția. Și am început din nou lupta. Am fost audiat în 2002 de Comisia de abuzuri din Camera Deputaților, în 2005 s-au deplasat la penitenciar reprezentanții Comisiei de abuzuri din Senat și reprezentanții Comisiei pentru drepturile omului din Camera Deputaților, s-au făcut demersuri, s-au făcut adrese la minister, la parchet.

Probabil că vă agățați de fiecare vizită, de fiecare audiere.

Așa am și trăit, cu speranța de pe o zi pe alta. Mă trezeam dimineața cu speranța că poate astăzi se întîmplă ceva. În fiecare seară, la fel, mă culcam cu speranța că poate mîine se întîmplă ceva. Și așa am mai tras încă aproape 12 ani de zile, pînă am cîștigat la CEDO.

Ce-a fost mai greu să suportați? Gîndul că trebuia să executați o pedeapsă deși, cum spuneți dvs., erați nevinovat sau că adevăratul vinovat era bine-mersi în libertate?

Eu nici acum, după douăzeci de ani, nu am nimic cu autorii. Dacă autorul a făcut fapta și făcea în așa fel încît să mi-o însceneze mie, atunci da, aș fi fost supărtat pe respectivul. În cazul meu, autorii nu s-au implicat în nici un fel în condamnarea mea. Nu au condus ei ancheta. Pot oricînd, dacă îl întîlnesc pe adevăratul autor, să port o discuție civilizată. Nu din cauza lui am ajuns eu la pușcărie. El a făcut o infracțiune. Erau destule probe, și sînt și acum, încît orice polițist, orice judecător putea să-și dea seama că eu nu sînt vinovat. N-am fost condamnat din cauza lui. Am fost condamnat din cauza incompetenței, a prostiei, a lipsei de coloană vertebrală, a conștiinței unor oameni. Dacă acum vine cineva și fură nu știu ce, dvs. n-aveți nici o treabă, stați liniștită la masă și vedeți că vine poliția și vă ridică... Cu toate că ei găsesc la fața locului urme de încălțăminte, amprente care nu sînt ale dvs., totuși vă iau, vă anchetează, vă trimit în judecată și vă condamnă... Cu ce-i vinovat autorul, cînd el și-a lăsat toate urmele acolo încît să se ajungă la el? Un judecător care condamnă la 25 de ani de închisoare un om, știind că e nevinovat, e de o sută de ori mai periculos decît un criminal care ucide. Acel criminal n-a jurat să aplice legea.

Încă mai sperați să vă dovediți nevi­no­văția?

Normal. Dacă nu sper că s-ar putea într-o zi să apară adevărații autori, n-aș mai avea de ce să trăiesc. Chiar dacă sînt liber, am un CV impresionant. Oriunde m-aș duce, cînd spun cine sînt, oamenii se schimbă. Viața mea în libertate nu e simplă deloc. Trebuie să mă feresc mereu, și de oameni pe stradă, peste tot trebuie să fiu atent, să nu intru în conflict cu cineva. Orice problemă minoră se poate transforma într-o problemă extrem de gravă pentru mine. Și e greu să trăiești așa. Mă întreb în fiecare zi de ce mi s-a întîmplat mie asta. Nu știu, nu reușesc să găsesc prea multe explicații, nu reușesc să-mi explic ce-i în mintea celor care și-au bătut joc de actul de justiție în cazul meu și în alte cazuri. Nu știu pe ce s-au bazat în momentul în care m-au condamnat din nou. Stau și mă întreb: dacă mîine ar apărea adevărații autori?

a consemnat Luiza VASILIU

Ileana Bîrsan și Claudiu Mitcu lucrează la un documentar despre cazul Mihai Moldoveanu. Mai multe despre caz pu­teți citi pe LaPunkt.ro.