După abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, nu mai e loc decît pentru certitudini. Toate îndoielile creatoare dispar. Ca și instituțiile culturale burgheze. Partidul-stat dirijează întreaga viață socială, politică și economică. Religia, morala și cultura sînt aservite ideologic și practic intereselor regimului comunist. În limbajul de astăzi, am putea considera acest regim drept unul fundamentalist, cu precizarea că religia pe care se bazează este una laică: o ideologie politică. E Negrici a vorbit, în cărțile lui, despre „poezia unei religii politice”. Expresia se poate generaliza: toată cultura reflectă o religie politică. Regimurile comuniste sînt cele mai dogmatice din istorie, în plus, nici un altul – nici fundamentalismul catolic din trecut, nici acela islamic din prezent, ca să nu mai vorbim de dictaturile de dreapta din Europa și America de Sud a secolului XX – n-a controlat într-o măsură comparabilă societatea, economia, colectivitățile, instituțiile, legile, ca și indivizii, credințele, gîndirea și intimitatea persoanei. Regimurile comuniste sînt singurele cu adevărat totalitare. Instrumentul principal a fost, în cultură, Cenzura, ca formă de opresiune. O Cenzură de un fel sau altul a existat și înainte. Cînd s-au publicat la noi, după 1989, primele cărți pe această temă, s-a pus accent pe tradiția reprimării libertății de expresie, ceea ce a condus la concluzia că nu e nimic nou sub soare în Cenzura comunistă. În realitate, Cenzura comunistă este una de tip nou, ca să folosim o expresie uzuală din lexicul marxist-leninist. Are cîteva caracteristici pe care merită să le trecem în revistă. Înainte de orice, se înfăptuiește printr-o instituție specializată a partidului-stat. La noi, instituția ia ființă printr-un decret al Consiliului de Miniștri din 1949, sub titulatura Direcția Generală a Tipăriturilor Statului. E de notat că nici acum, nici mai tîrziu, indiferent de înfățișare și subordonare, instituția nu poartă în titulatură cuvîntul Cenzură (ori un sinonim). Va funcționa, sub diverse măști verbale, pe toată durata regimului comunist; paradoxal, și după ce va fi desființată de Ceaușescu în 1977. De regulă, în istorie, procesele contra opiniei au căzut în competența justiției (ecleziastice în Evul Mediu, militare, în timp de război, civile, în democrațiile moderne). Doar regimurile comuniste au inventat un aparat specializat. Și încă îndrituit cu o cenzură totală: aplicată asupra tuturor domeniilor, preventiv sau ulterior, în informație, creație, ca și în difuzarea și interpretarea acestora, la toate nivelurile, tematic, ideatic, stilistic, făcînd din recomandare – obligație, interzicînd, amputînd sau completînd textele, exercitînd cel mai eficient cu putință control asupra opiniei publice și private. Nimic asemănător în toată istoria. Cenzura comunistă a fost o veritabilă industrie de control, aservire și manipulare a ideilor oamenilor. Cenzura ecleziastică ori cenzura morală (adesea legate) se mulțumeau să interzică doar ce nu corespundea dogmei ori codului. Exceptînd perioada Inchiziției, pedepsele aplicate au fost aproape mereu simbolice. Cenzura comunistă se mai distinge de toate înaintașele ei și prin caracterul instituțional pervers. Nu baza ideologică este esențială, cum par să creadă majoritatea analiștilor. În definitiv, religioasă, morală, orice Cenzură stă pe o ideologie. Iar ideologia conține mereu un sîmbure de iraționalitate, fie că e vorba de convingeri religioase, de coduri de comportare ori de un corpus filozofic. Materialismul dialectic și istoric (...) e tot așa de puțin rațional, deși se pretinde o filozofie și o sociologie, ca orice credință de natură religioasă. O gîndire dogmatică este aproape același lucru, indiferent de natura dogmatismului. De altfel, teleologia marxistă (paradisul comunist) are o esență tot așa de inanalizabilă ca și pariul creștin pe viața de apoi sau ca acela al fundamentaliștilor islamici pe sacrificiul individual suprem. În definitiv, paradisul social comunist, florile Răului și cele 40 de fecioare țin de o utopie asemănătoare. În România se poate lesne observa în evoluția Cenzurii comuniste evaporarea treptată a temeiului ideologic inițial.

Există două epoci distincte, sub acest raport. Vreme de un deceniu și jumătate, după 1949, a funcționat o Cenzură ideologică strictă și conformă nomenclatorului marxist-leninist de idei și valori. Această ideologie pornea din materialismul dialectic marxist, îmbogățit cu achizițiile leniniste despre revoluție și stat, și cu cele staliniste despre internaționalismul proletar. Ceea ce era permis, ori mai cu seamă recomandabil, ca și ceea ce era interzis nu se preta la nici un echivoc. După un scurt interval de relaxare, între 1965 și 1971, mai degrabă în contextul trecerii ștafetei politice pe plan intern de la o generație la alta decît ca urmare a destalinizării inițiate de Hrușciov în întreg lagărul estic, Cenzura ultimelor două decenii de comunism românesc se vede lipsită tocmai de criteriul dogmatic. Cînd național-comunismul a înlocuit sovietismul, Cenzurii i-a fugit pămîntul de sub picioare. Național-comunismul n-a mai avut (nu putea avea!) un set riguros de principii, adică o dogmă comparabilă cu aceea marxist-leninistă, era contradictoriu în esență și ambiguu în formulări. Cenzura de după 1971 nici n-a mai vizat în mod sistematic și neechivoc ideile și conținuturile, ci, mai curînd, accidental și confuz, exprimările, cuvintele, imaginile. Dacă exceptăm ateismul și pudibonderia etică, nu-i mai rămîn Cenzurii din epoca lui Ceaușescu, în comun cu aceea din epoca lui Dej, decît o jumătate de duzină de clișee devalorizate de inflația ideologică. Trebuie spus însă că din cele două Cenzuri au rezultat două literaturi: una realist-socialistă, deplin aservită, conformistă și aproape nulă ca valoare artistică, creatoare doar în planul falsificării realității și istoriei, și una tolerată, mai puțin de voie decît de nevoie, adesea valoroasă artistic și, dacă niciodată complet liberă, destul de critică la adresa realităților. Pe cea dintîi, riguroasa Cenzură ideologică a anilor 1950 a silit-o să fie un instrument în mîna puterii politice, să nu aibă personalitate și relief artistic, demagogică sau de-a binelea mincinoasă. Excepțiile, foarte puține, confirmă regula. Cea de-a doua este și ea rodul Cenzurii, dar nu în mod pasiv, ca urmare a îngăduinței mai mari sau a diminuării dogmatismului. E vorba mai curînd de o literatură care a găsit mijloacele potrivite pentru a contracara Cenzura. În unele privințe, nu este exagerat să considerăm romanele, poeziile, teatrul, critica, eseul din decenile 7-9 ale secolului XX un gen literar nou. Necunoscut înainte, acest organism amfibiu a reușit să recondiționeze forme de expresie anterioare ori chiar să dea naștere unora noi, cele mai multe de tip indirect și insidios, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola, precum și unor noi moduri de lectură. Proteică și cameleonică, avînd, ca Ianus, două fețe, această literatură pune astăzi o mare problemă: ea a avut, în chipul cel mai inextricabil, doi autori: unul, romancier, poet sau dramaturg, celălalt, cititorul, criticul, interpretul. Cenzura a făcut din ea rodul colaborării dintre ei. Altfel spus, doar citită într-un anumit cod, de către cititorul contemporan, ea își dezvăluia pe de-a-ntregul înțelesul. E o întrebare: ce se va alege de toată această literatură cînd va dispărea cititorul ei avizat din anii 1960-1980?  

(fragment din capitolul „Un lustru de tranziție. Realismul-socialist“, din Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Cartea Românească, 2019)