Mai demult, întrebat fiind ce anume îl face să se simtă român, un amic-la-o-ţigară a răspuns simplu şi prompt: "să spun bancuri cu Bulă". Nu imnul naţional, nu imaginea drapelului fluturînd, nu gustul dulce al sărmăluţelor cu mămăliguţă sau cel amar al paşaportului roşu respins la graniţă; nu ştirile de genul "ofiţer-român-cu-o-problemă-personală dă buzna cu scandal la Strasbourg, chiar înainte de discursul premierului" sau "în plin centrul Capitalei un japonez este omorît de un maidanez..." (după care maidanezului i se intentează proces cu avocaţi şi martori şi mai că e găsit nevinovat - vina, cică, a aparţinut japonezului: a fost prea scund). Nici una dintre ipostazele de mai sus nu-l făceau pe amicul-la-o-ţigară să se simtă mai român decît spusul bancurilor cu Bulă. Un personaj important, aşadar capabil să cuprindă chintesenţa românismului - cine este pînă la urmă Bulă, cînd s-a născut, cum şi-a dobîndit faima şi, ce-i mai important, ce s-a ales de el? Bogdan Voicu îl denumeşte în articolul său un "erou al istoriei recente", amintind de un sondaj în care a ieşit pe locul I, ca fiind cea mai reprezentativă figură publică pentru România. Unii spun că naşterea sa s-a produs undeva prin anii '60... alţii cum că "naş" i-ar fi un fost comandant al securităţii ceauşiste... Bulă Moise (referiri există şi în dosarul de faţă, în articolul lui Florin Tudose şi în cel semnat de Gheorghe Onuţ); toate sînt însă (şi rămîn aşa, în lipsa unui expert în Bulologie) pure speculaţii. S-a impus, chiar dacă pe piaţa neagră a umorului de dinainte de Revoluţie circulau o sumedenie de bancuri politice pline de alte personaje. Existau, de exemplu, o sumedenie de bancuri cu preşedinţi de state, cu miliţieni, chiar cu celebrul personaj non-uman, denumit Radio Erevan. Dintre toate însă, doar Bulă a rămas în prezentul amicului-cu-ţigara un indice al apartenenţei. Bulă era mai mult decît un personaj. Pe cînd toţi ceilalţi erau doar jucători în bancuri, simple trăsături de caracter, particularizate fundamental şi independent de voinţa masei, Bulă a căpătat viaţă şi personalitate, datorită masei. Chiar dacă vorbim de o personalitate multiplă, chiar dacă nu este constant, chiar dacă ideile şi acţiunile sale n-au pic de unitate, de multe ori bătîndu-se cap în cap şi, chiar dacă felul lui de a fi se schimbă de la banc la banc (avem un Bulă genial în aceeaşi măsură în care avem un Bulă stupid, avem activistul de partid, avem anti-comunistul, îl avem pe Bulă pensionar, pe Bulă nou-născut, pe Bulă căsătorit - Bulă întinereşte şi îmbătrîneşte anacronic), Bulă rămînea mereu acelaşi. Adică al nostru. Îşi permitea orice, în aceeaşi măsură în care noi ne permiteam să-i facem orice, să-l transformăm după bunul nostru plac. Ne permitea pentru că Bulă al nostru era pînă la urmă o bulă de aer într-o societate asfixiată. Era liber să se mişte, pentru că aparţinea spiritului şi nu materialului. Desfăcea orice convenţie şi încălca (şoptit, dar apăsat) orice tabu. Pentru că noi nu puteam. Vorbea deochiat, înjura sistemul şi şi-o trăgea cu doamna profesoară. El, nu noi, pentru că el nu păţea nimic. Pînă cînd a urmat momentul '89. La început timid, apoi din ce în ce mai efervescentă, libertatea s-a răspîndit în mii de alte bule, printre care Bulă al nostru s-a estompat, nemaiputînd concura cu realitatea. Astăzi, chiar dacă articolele-reportaj despre cum şi cine îşi mai aminteşte de Bulă, semnate de Adina Popescu şi Monica Tănase, arată o amintire din ce în ce mai palidă a celui care ne-a fost amicul bun la toate, adică la greu, chiar dacă bancul zice că Bulă a murit la Revoluţie încercînd să fotografieze un glonte venit din faţă, personal, prefer să merg pe mîna amicului cu ţigara şi a Adinei Rosetti care conchide în articolul său despre urmaşii lui Bulă: "Bulă nu e mort, Bulă doar se transformă".