Legenda primului sintetizator - o întîlnire cu Bibi IONESCU

Care a fost momentul 0 al muzicii electronice româneşti? Cine, cînd şi unde a cîntat, în România, la primul sintetizator?

Răspunsul îl oferă o legendă transmisă pe cale orală. În ceea ce mă priveşte, am aflat-o citind un interviu acordat lui Nelu Stratone, pentru revista Art&Roll, în vara anului 2000, de către Dan Andrei Aldea, celebrul chitarist al trupei Sfinx, plecat din ţară definitiv în ’81: „Bibsynthesizer a fost porecla primului nostru synthesizer, construit de Bibi Ionescu. Legenda spune că Bibi l-a construit împreună cu mine. Nu e adevărat. Eu eram doar «omul de hei-rup»: «Bibane, mai pune un condensator! Hai, că mîine-poimîine primeşte Spitzi de la Phoenix un synthesizer; vrei să aibă ei primii?» La primul concert cînd l-am folosit, nici nu era gata, se dezacorda grav din cauza temperaturii. Nici nu mai ştiu dacă Spitzi a avut înaintea noastră, sau totuşi al nostru a fost primul synth auzit vreodată în România. Nici Spitzi nu mai ştie. Dar nici nu mai contează.“ (Interviul integral poate fi citit la stratonelu.webnode.ro.) 

Adrian Enescu, eroul prin excelenţă al muzicii electronice româneşti, povestea într-un interviu mai vechi, citat ulterior de Doru Ionescu în cartea sa Club A – 42 de ani. Muzica tinereţii tale (Casa de pariuri literare, 2011): „Pentru mine, fenomenul muzicii electronice a început cu Dan Andrei Aldea. Eram colegi la Conservator – el era la vioară, eu la compoziţie – cînd am ascultat într-o noapte, la Radio Vocea Americii, o prelucrare electronică de muzică simfonică a lui Isao Tomita. Aparatul – aveam să aflu mai tîrziu – purta numele inventatorului său: Moog. În ’70 am fost cu Dan la o expoziţie americană de la Sala Dalles unde se afla expus – era cît un perete – şi astfel am putut cînta amîndoi la el. A fost fantastic, tulburător. Mai apoi, Dan şi Bibi Ionescu au construit un astfel de sintetizator, iar ulterior mi-am cumpărat şi eu unul. Aşa a început aventura muzicii electronice la noi.“

Corneliu Bibi Ionescu (n. 1945), pentru cine nu ştie nimic din istoria rock-ului românesc, este membrul fondator şi basistul trupei Sfinx, singurul care a cîntat fără întrerupere din 1962 pînă în 1994, cînd, după mai multe schimbări de componenţă şi de stil, trupa s-a desfiinţat. Dacă legenda bibsynthesizer-ului circula reprodusă de mai mulţi muzicieni, în căutările mele nu o găsisem niciodată confirmată sau povestită în detaliu de protagonistul ei. Pe Internet nu exista nici un interviu cu Bibi Ionescu, devenit între timp om de afaceri, actualmente preşedintele firmei Stage Expert Ltd., care se ocupă cu sisteme profesionale de sunet, video şi lumină pentru concerte. I-am cerut ajutorul lui Doru Ionescu, jurnalistul de la TVR căruia îi datorăm descoperirea şi valorificarea video-arhivei muzicale de dinainte de ’89 în seria de emisiuni începute cu Timpul chitarelor. Doru Ionescu, el însuşi interesat de posibilitatea unui prim interviu cu legendarul constructor de instrumente, l-a căutat pe Bibi Ionescu, a intermediat întîlnirea cu el şi, în cele din urmă, m-a şi însoţit, conducîndu-mă cu maşina în afara Bucureştiului, unde-şi are sediul Stage Expert Ltd.

Întîlnirea

Parcurg holul firmei cu emoţie, oprindu-mă să admir uriaşele afişe de concerte cu semnăturile unor Césaria Évora, Al di Meola sau Sting. Sîntem conduşi în sala de şedinţe pe pereţii căreia se află înrămate zeci de diplome de excelenţă acordate, de-a lungul anilor, firmei Stage Expert. Sîntem serviţi cu ceai roşu, moment în care apare însuşi Bibi Ionescu, pe care-l recunosc din fotografii: un domn cu barbă albă, îmbrăcat într-o geacă de piele neagră, care ne salută cu o voce bărbătească, de bariton. Discuţia se încheagă imediat şi cît se poate de firesc, înainte să dau drumul reportofonului, şi mi-e clar că nu va urma linia trasată de întrebările mele formulate cu grijă acasă. Bibi Ionescu face salturi în timp, trece de la o povestire la alta, „ajutat“ de faptul că şi eu, şi Doru Ionescu nu ştim ce să-l întrebăm mai întîi.

Înainte de toate însă, ne aflăm acolo datorită bibsynthesizer-ului, iar Bibi Ionescu nu se lasă rugat: „Ascultasem albumul Pictures at an Exhibition de la Emerson, Lake & Palmer, după care, nu mai ştiu cum, am făcut rost de o poză a Moog-ului unde se vedeau diverse prescurtări: VCO, adică Voltage Control Oscilator; TCF, adică Tunable Control Frequency; VCA, adică Voltage Control Amplifier şi tot aşa. Cum n-aveam schema tehnică, am mers pe la tot felul de electronişti şi ei ne spuneau: «VCO este folosit în înalta frecvenţă, dar în audio ce sens ar avea?» Aşa că, nu numai că nu ştiam ce citeam, dar nu aveam nici un fel de documente din care să aflăm aplicaţia acelor termeni în audio. Acum toate acestea sînt chestiuni banale, dar la începutul anilor ’70, România era mult în urmă cu electronica; abia mai tîrziu s-a construit platforma Pipera şi a apărut Rom Control Data. Ne-a ajutat însă Freddy Negrescu, inginerul de sunet de la Electrecord, un om cu auz absolut şi pasionat de electronică, era şi radio-amator, care ne-a spus că ne trebuie un tranzistor cu efect de cîmp... În cele din urmă, am folosit claviatura de la un clavicord românesc marca Doina şi, după ce am ars vreo trei tranzistori (FET / Field Effect Transistor) – costa 100 de lei bucata –, am reuşit să construim un oscilator; dar care nu era liniar, se dezacorda din cauza temperaturii şi care oricum era o ciudăţenie: dacă apăsai din greşeală pe două clape, se adunau două tensiuni ce produceau un sunet mai înalt, dar, totuşi, situat între cele două note. Muzical, suna absolut ciudat, dar tocmai această imperfecţiune ne ajuta teribil... Prima dată am cîntat cu acest oscilator la Casa Studenţilor, în ’73. Cum să vă spun!? Era un rahat, dar oamenii vedeau şi auzeau aşa ceva pentru prima dată. Cînd am apărut cu el pe scenă – îl vopsisem în verde, că vopsea din aia aveam pe-acasă – a fost un fel de revoluţie. A contat foarte mult momentul. Cînd ne-am luat pe urmă un Korg, deja nu mai conta, nu mai impresionam pe nimeni...“

Odată stîrnit, Bibi Ionescu continuă să vorbească cu pasiune despre potenţiometre, condensatoare şi rezistenţe, despre scale algoritmice şi „treceri de la liniar la exponenţial“– eu nu înţeleg nimic, dar îl ascultăm fascinaţi. Îl întreb dacă avea la bază studii de electronică şi rîde: „Toţi ceilalţi făcuseră Conservatorul, dar eu eram de formaţie inginer. Ştiam foarte bine trigonometrie şi fizică, căci am făcut vreo zece ani de facultate...“ Îl întrebăm ce alte instrumente a mai construit şi ne spune: chitare, difuzoare, amplificatoare - "Ştiu totul despre amplificatoare, sînt Împăratul Amplificatoarelor!" Ne povesteşte chiar şi cum în locul fundurilor de plastic la tobe foloseau piele de capră sub care ţineau becuri aprinse pentru a le păstra calde, să nu se dezacordeze. „Cum construiam o chitară? Mai întîi mergeam la un lutier cu un grif şi cu restul, apoi aplicam dozele, făcute tot de mine din magneţii extraşi din cinescoapele televizorului  – ieşeau nişte doze ca de Stratocaster. Ca să aflu cum se face, mergeam la Biblioteca Naţională la secţia de Periodice, ceream Revue du Son şi aşa, pas cu pas, m-am lămurit cum se construiesc toate....“ Îl întreb cîte chitare a construit cu totul, dar nu mai ştie, spune că a făcut pentru toată lumea: „Era foarte problematic atunci să ai instrumente. Eu i-am construit lui Aldea prima chitară, la care am folosit o doză adusă din RDG. Aldea era genial prin felul în care ştia cum să se folosească de toate imperfecţiunilor sculelor...“

Îl întreb ce s-a întîmplat cu bibsynthesizer-ul şi ne povesteşte că, după ce l-a perfecţionat, a făcut schimb sau i l-a vîndut (nu-şi mai aduce aminte exact) lui Nicolae Enache, clăparul care a cîntat în Sfinx, dar şi în Mondial sau în Compania de Sunet. Căutînd ulterior pe Internet, am dat absolut întîmplător (calandrinon.ro/povestea) peste un text semnat de Mihai Gherman, chitaristul şi fondatorul trupei Geneze, mai puţin cunoscute, dar contemporane cu Sfinx, care povesteşte: „Am reuşit pînă la urmă să cumpărăm sintetizatorul făcut de Corneliu Bibi Ionescu, la care cîntase Dan Andrei Aldea. Clapa se găsea din întîmplare la Ciocîrdel, pianistul formaţiei Azur R din Ploieşti. Eram încîntaţi, aveam un clăpar excepţional, pe Cornel Văcariu, cu o clapă de legendă, BibiMoog. A reuşit să dea o perspectivă psihedelică muzicii noastre, prin intervenţiile sale monofonice (clapa atîta putea)...“

Mai vorbim despre Sfinx şi bine facem că îl întrebăm, căci ne spune un detaliu absolut inedit: numele trupei l-a dat prietenul său Doru Georgescu, arhitect, împreună cu care a început să construiască chitare înainte ca trupa, practic, să existe. Ne povesteşte că Zalmoxe este albumul lui favorit şi vorbeşte cu emoţie despre perioada conceperii lui în atmosfera de creaţie de după colaborarea lui Dan Andrei Aldea cu Dorin Liviu Zaharia pentru coloana sonoră a filmului Nunta de piatră (regia Mircea Veroiu şi Dan Piţa, 1973): „Am discutat atît pînă să concepem acel album, încît am ajuns să credem cu adevărat în ceea ce creasem.“ Îl întreb, în cele din urmă, de ce nu a rămas, ca Dan Andrei Aldea, în străinătate, în timp ce Sfinx concerta în Belgia şi în Franţa, în anii ’80-’81: „De fapt, cîntam în cabaret de dimineaţa pînă seara, şi nu repertoriul nostru. N-aveam cum reuşi. Eram în Belgia cînd am mers la un concert cu Genesis – plecase Peter Gabriel, iar Phil Collins cînta deja cu vocea – şi totul suna atît de bine, ei erau atît de buni, încît am rămas năuc. Am mers şi la Gentle Giant şi cînd am văzut şi acolo lejeritatea şi perfecţiunea cu care cîntau, mi-am dat seama că noi nu eram la acel nivel. În plus, totul era o afacere, un business, show-business, n-aveam nici o şansă să răzbim...“

S-a făcut tîrziu şi Bibi Ionescu ne povesteşte de aproape o oră şi jumătate. Ne-a spus atîtea („Tehnologia a condus la căderea comunismului“), dar ştiu că odată ajuns acasă, o să-mi vină în cap alte şi alte întrebări. E însă primul interviu acordat de Bibi Ionescu şi sînt onorat că a stat de vorbă cu mine (în fond, pe cînd înregistra Zalmoxe, eu nici nu mă născusem!), detaliind povestea primului sintetizator hand-made din România. Pentru că de acum bibsynthesizer-ul nu mai e doar o legendă. 

Legenda foto: Sfinx şi Dida Drăgan - fotografie de A. Mihailopol