La nivel naţional, Legea Educaţiei, pe baza documentelor de politici europene, defineşte învăţarea în contexte nonformale ca fiind „integrată în activităţi planificate, cu obiective de învăţare“; caracterizată prin faptul că „nu urmează în mod explicit un curriculum“, spre deosebire de activităţile de educaţie formală; „poate diferi ca durată“ în raport cu nevoile identificate, resursele şi tipul de activităţi propuse; „depinde de intenţia celui care învaţă“, în sensul că este o activitate voluntară de învăţare“ şi „nu conduce în mod automat la certificarea cunoştinţelor şi a competenţelor dobîndite.“ Pentru a afla cum anume completează educaţia nonformală sistemul formal de educaţie, i-am invitat pe cîţiva profesionişti în educaţie şi practicieni ai educaţiei nonformale să participe la o anchetă pe acest subiect.

● Oana Moşoiu

trainer şi expert în educaţie, Departamentul de Ştiinţele Educaţiei, FPSE, Universitatea Bucureşti

Astăzi, se remarcă o tendinţă tot mai explicit formulată de a include elemente sau metode asociate educaţiei nonformale în practica educaţională formală, din şcoală (caracterul voluntar al implicării în învăţare, abordarea holistică – minte, corp, emoţii/suflet, facilitare, implicare activă a elevului, cooperare şi învăţare de grup), precum şi de a recunoaşte/aprecia competenţele dobîndite prin participarea la activităţi de educaţie nonformală în afara şcolii. Un alt beneficiu este vizibil la nivelul formării cadrelor didactice, prin familiarizarea acestora cu contextul şi metodele specifice educaţiei nonformale, dar şi prin sprijinirea transferului de metode în spaţiul didactic şcolar şi lărgirea orizontului de manifestare, în calitate de profesionist în educaţie (depăşirea rolului de profesor şi corelarea cu roluri de facilitator, formator/trainer, moderator/mediator, animator, lucrător de tineret, consilier etc.).

● Monica Dvorski

preşedinte executiv, Centrul „Educaţia 2000+“, Bucureşti

De cele mai multe ori, avem tendinţa de a trasa graniţe clare între ceea ce este educaţia formală şi ceea ce înţelegem prin educaţie nonformală. Ceea ce nu trebuie, însă, să uităm este că educaţia formală (cea oferită de instituţii de învăţămînt, în sensul clasic al cuvîntului) trăieşte şi este din ce în ce mai mult influenţată de lumea din afara „şcolii“, de viaţa reală. Iar educaţia nonformală include şi transmite, în cele mai variate moduri şi contexte, această atît de necesară legătură cu viaţa reală. Mai mult decît atît, educaţia nonformală are flexibilitatea necesară (dezirabilă, de altminteri, şi în cazul educaţiei formale) de a răspunde nemijlocit nevoilor individuale de dezvoltare personală şi profesională, de a crea contexte în care fiecare individ să fie valorizat şi „provocat“ să-şi utilizeze achiziţiile teoretice, deprinderile şi competenţele. În ultimele decenii, am observat o din ce în ce mai mare tendinţă de a utiliza, în şcoli, tehnici şi metode specifice educaţiei nonformale, tot aşa cum este din ce în ce mai evidentă necesitatea recunoaşterii (prin certificări) a competenţelor dobîndite în contexte nonformale. Aceasta a făcut ca, în limbajul educaţional, dincolo de conceptul de „învăţare de-a lungul vieţii“ (lifelong learning) să apară un altul – din punctul meu de vedere mult mai relevant –, acela de „lifewide learning“. Acesta se referă la învăţarea care are loc în contexte autentice de viaţă reală, în afara clasei şi în paralel sau complementar cu procesele educaţionale care au loc în şcoală. Este vorba de învăţarea experienţială, un tip de învăţare specific educaţiei nonformale.

● Cristina Cristea

Centrul de Resurse pentru Organizaţii Studenţeşti, Bucureşti

Sistemul formal de educaţie nu mai ţine pasul cu nevoile societăţii. Oamenii, din nevoia de a învăţa, au început să-şi construiască singuri experienţe de învăţare, contexte în care să înveţe lucruri relevante pentru ei. Îi spunem educaţie nonformală pentru că se află în afara unor standarde gîndite de către instituţii educaţionale acreditate, însă omul are o singură educaţie – un proces de învăţare continuu, care începe în momentul în care te naşti, ţine toată viaţa şi toate experienţele pe care le trăim zi de zi contribuie la educaţia fiecăruia dintre noi. Ce aduce în plus educaţia nonformală este conceptul de libertate. Libertatea de a crea procese de învăţare personalizate pe nevoile oamenilor, de a experimenta metode de interacţiune noi, de a ignora orice bariere de statut sau categorie socială.

O persoană trece printr-o experienţă de învăţare nonformală pentru că a dorit, a făcut o alegere. În spatele acestei alegeri se află, de cele mai multe ori, o dorinţă puternică de învăţare şi de dezvoltare. În acest context, credinţa mea este că rezultatele educaţiei nonformale au un impact mai mare decît cele ale educaţiei formale.

● Gabriel Mareş

Universitatea „Vasile Alecsandri“, Bacău

Cu siguranţă, există o multitudine de studii referitoare la eficienţa metodelor de învăţămînt, utilizate pe diverse paliere educaţionale; cu siguranţă, unele metode sînt mai „eficiente“ decît altele – „moderne“ sau tradiţionale –, dar dincolo de toate acestea, cred că ar fi cazul să aflăm dacă aceste metode au cu adevărat impact asupra stilului de învăţare al unei persoane. Ca educator, indiferent dacă predai la grădiniţă, la şcoala primară ori gimnazială, la liceu sau la universitate, cele mai comode metode de predare sînt cele cu caracter magistrocentrist. Ca persoană cuprinsă într-un proces de formare, aceste metode tradiţionale – în care rolul central îl are profesorul – sînt adesea păguboase, mai ales din prisma valenţelor formative.

Să fie o prăpastie între educaţia formală şi cea nonformală? Răspunsul poate fi da, dacă noi facem ca acest lucru să se întîmple prin punerea pe primul loc a confortului personal. Răspunsul este nu, dacă doreşti cu adevărat să fii parte şi tu, ca educator, în propria educaţie, educîndu-i pe ceilalţi. De o vreme încoace, am început să îmi schimb şi mai mult stilul de a preda, acordînd metodelor specifice educaţiei nonformale un spaţiu mult mai generos. Astfel, am descoperit că, implicînd oamenii care învaţă în realizarea unui critical movie, aceştia petrec împreună chiar şi 20 de ore pentru a aborda creativ tema, pentru a descoperi şi a pune împreună un volum impresionant de resurse informaţionale şi resurse personale. Metodele de educaţie nonformală sînt cele ce pot face învăţarea cu adevărat activă, sînt cele ce pot creşte gradul de participare efectivă în procesul propriei formări, ele pot oferi prilejul dezvoltării şi valorificării mult mai multor aptitudini şi abilităţi ale persoanei (elev/student/educator) care învaţă.

Prăpastie sau simbioză între educaţia formală şi metodele nonformale? Mai curînd opţiune între a fi un educator care ţine cont de nevoile reale ale celui ce doreşte să înveţe, şi a fi un simplu funcţionar, simplu transmiţător al unor conţinuturi pe care chiar transmiţătorul nu le înţelege, dar are pretenţia de a fi înţelese şi reproduse.

● Irina Gruia

psihoterapeut, Craiova

Educaţia nonformală aduce schimbarea necesară într-un sistem excesiv de formalizat, cum este sistemul actual de învăţămînt. Schimbarea se face greu, însă eu sînt optimistă pentru că am văzut dorinţa de schimbare în ochii tinerilor cu care lucrez, dar şi în sufletul colegilor cu care am construit proiecte educaţionale. E simplu să aduci nonformalul în orele tale. Dar, pentru asta, trebuie să-l experimentezi, să-i înţelegi rostul şi să vrei, înainte de orice, să te reconstruieşti tu ca profesor, ca să poţi, apoi, să-i convingi pe oamenii din jurul tău. Trebuie să vrei ca şcoala să aibă legături puternice cu viaţa de dincolo de băncile ei, să urmăreşti tînărul în splendida-i experienţă de autoconstrucţie şi în dorinţa-i puternică de a învinge. Dacă înţelegi toate astea e simplu să îmbini formalul cu nonformalul şi să reuşeşti acolo unde alţii cred că e doar teorie.

Elevii caută în profesor un partener în formarea lui, nu un specialist pe un domeniu/o disciplină de studiu. Nonformalul este cel care distruge barierele în învăţare şi creează terenul pentru o formare personalizată, adaptată nevoilor tînărului şi, mai ales, lumii de mîine. Pe un teren astfel creat se pot „planta“ cunoştinţe mult mai uşor, se pot forma competenţe mult mai eficient, iar calea spre succes se dezvăluie tînărului mult mai limpede. Spun acestea cu convingere pentru că le-am experimentat. Şi, de aceea, cred în nonformal.

● Cristina Gherman

Colegiul Naţional „Doamna Stanca“, Satu Mare

„Educaţia nonformală îl aduce pe tînăr la întîlnirea cu el însuşi şi cu cele mai bune resurse pe care le are el. Educaţia nonformală ne învaţă să avem încredere în ceea ce putem face şi să găsim soluţii, indiferent de dificultatea în care ne aflăm. Ea creează şi îmbogăţeşte relaţiile dintre oameni, iar acestea sînt foarte importante în procesul nostru de creştere.

● Ariana Arsa

Colegiul Tehnic „Ion Mincu“, Timişoara

Societatea este în continuă schimbare, iar pentru a reuşi, noi toţi trebuie să ne adaptăm schimbărilor şi nu să fim împotriva lor. Folosirea cu stricteţe a metodelor tradiţionale ale educaţiei formale dă greş şi, de aici, apar decepţii de ambele părţi. Formalului îi lipseşte comunicarea. Educaţia nonformală vine şi deschide minţi, suflete, îi apropie pe oameni şi dă jos barierele impuse de educaţia formală. Un dascăl bun ştie cum să împletească metodele educaţiei tradiţionale cu metodele educaţiei nonformale şi deoarece în ultima perioadă, metodele educaţiei nonformale sînt tot mai vizibile şi oricine doreşte are acces la acestea, veţi fi surprinşi să aflaţi că tot mulţi dascăli apelează la ele, integrîndu-le în sistemul formal.

Educaţia nonformală este practic un context care permite învăţarea şi dezvoltarea, alături de contextele formale (şcoală, sistem de învăţămînt) şi informale (învăţarea spontană, întîmplătoare, nestructurată, din viaţa de zi cu zi). E complementară educaţiei formale în sensul că asigură acel spaţiu de experimentare şi dezvoltare a unor capacităţi şi competenţe formate la un anumit nivel prin intermediul şcolii. În ultimii 10-15 ani, educaţia nonformală a fost asociată unei eficienţe crescute a învăţării, prin corelarea aspectelor teoretice cu cele practice, dar mai ales pentru că a fost permeabilă noilor teorii ale învăţării – learning by doing, învăţare experienţială, educaţie prin aventură etc. –, pe care sistemele formale de educaţie nu le-au asimilat suficient în practicile de predare, datorită condiţiilor specifice necesare (timp de exersare mai mare, spaţiu, resurse, expertiză specifică).