Acum cîteva săptămîni m-a sunat cineva de la BBC. Voiau să trimită un reporter în România ca să vorbească cu cei ce urmau să plece la muncă în Marea Britanie, pe 1 ianuarie, şi aveau nevoie de ajutor. Solicitările erau clare: „Vrem să mergem acolo de unde pleacă autocarele ca să vorbim cu cei care şi-au luat bilete. Avem nevoie să găsim înainte cîteva persoane dispuse să ne lase să le urmărim pregătirile: cum îşi fac bagajele, cum îşi iau rămas bun etc.“ Le-am spus că îşi pierd vremea, că nu o să fie nici o buluceală la graniţe şi, chiar dacă o să găsim cîteva persoane care pleacă în Marea Britanie în primele zile din ianuarie, tot nu se va ajunge la invazia pe care o anunţă presa tabloidă de la Londra.

Ca urmare, colaborarea noastră a picat. Dar cum s-a ajuns ca englezilor să le fie teamă de cîteva mii de români şi bulgari?

Răspunsul îl putem găsi în Camera Comunelor. În fiecare miercuri pe la amiază, premierul conservator David Cameron merge în Parlament pentru a răspunde întrebărilor. Nu e nici o surpriză că opoziţia îl atacă fără menajamente, dar, de mai bine de un an, aproape în fiecare săptămînă, laburiştii l-au luat peste picior şi au punctat cu replici bine plasate, legate fie de dubla recesiune economică, fie de privatizarea eşuată a sistemului de sănătate sau de scandalul de corupţie din sectorul bancar. Uneori, Cameron a rîs la glumele opoziţiei, alteori a răspuns cu o ironie fină. Dar au fost şi cazuri cînd, frustrat că cifrele nu îl ajută, premierul i-a făcut „idioţi“ pe adversarii săi politici.

Chiar şi cu un lider slab, precum Ed Miliband, laburiştii nu au avut altceva de făcut decît să stea şi să se uite cum conservatorii şi partenerii lor liberal-democraţi se scufundă încet, dar sigur. Iar asta s-a simţit în sondaje, unde laburiştii, fără să facă nimic concret, au luat un avans considerabil.

Spre a contraataca, David Cameron a mizat pe două subiecte sensibile pentru opoziţie. Primul a fost apartenenţa la Uniunea Europeană. Frustraţi de faptul că Bruxelles-ul le dictează cum să trăiască, din ce în ce mai mulţi britanici nu mai văd nici un avantaj în a fi membru al Uniunii. Forţat şi de euroscepticii din propriul partid, premierul britanic a promis cu jumătate de gură că va organiza un referendum, dacă va cîştiga viitoarele alegeri, pentru ca britanicii să spună clar dacă mai vor sau nu în Uniune.

David Cameron ştie, însă, că o eventuală ieşire ar însemna o izolare aproape completă şi, fără avantajele pieţei unice, un dezastru economic. De aceea, nu este exclus ca variante de ocolire a referendumului să fi fost deja găsite, în cazul în care conservatorii vor cîştiga viitoarele alegeri. Dar pentru asta, mai era nevoie de un subiect care să provoace spaime şi să deturneze atenţia de la problemele reale. Şi aici au intervenit în ecuaţie imigranţii.

În 2004, cînd au aderat zece state la Uniunea Europeană, laburiştii nu au impus restricţii pe piaţa muncii, estimînd că vor veni doar în jur de 13.000 de străini. Au sosit, în schimb, peste jumătate de milion. Mizînd pe această uriaşă greşeală, conservatorii au intoxicat piaţa cu mesaje alarmiste, care au fost propagate cu ajutorul tabloidelor.

„28 de milioane de români şi bulgari pot veni în Marea Britanie de la 1 ianuarie 2014“ e titlul lor preferat. Ce au evitat să spună tabloidele e că, spre deosebire de 2004 cînd s-au deschis graniţele, românii şi bulgarii au avut deja şapte ani la dispoziţie în care să îşi caute un loc de muncă. Pentru că restricţiile de pe piaţa muncii nu au însemnat un blocaj total, ci doar o îngreunare a procesului de intrare în legalitate.

Au existat şi cote alocate pentru anumite domenii, cum ar fi agricultura, dar şi un sistem care permitea, atunci cînd era nevoie, atragerea de personal calificat. Aşa au plecat în Marea Britanie mii de medici şi asistente din România. În plus, cine a vrut să lucreze în Marea Britanie s-a putut declara liber-profesionist. E adevărat, drepturile erau limitate şi nu puţine au fost cazurile în care patronii s-au făcut că plouă în ziua de salariu. Teoretic, după ridicarea restricţiilor, muncitorii români ar trebui să fie mai bine protejaţi şi ar putea accesa mai uşor faimoasele „benefits“, ajutoarele sociale pe care britanicii consideră că nu le merită nimeni altcineva.

Presa tabloidă a prezentat cîteva cazuri ale unor români care au reuşit să fenteze sistemul şi să încaseze zeci de mii de lire sterline. Dar numărul lor e insignifiant în comparaţie cu cel al britanicilor care fac acest lucru. Britanicii ştiu că sistemul are multe lacune şi se tem că un eventual nou val de imigranţi ar putea profita de pe urma lui. În acest context, vocile raţionale au fost repede ignorate. Informaţiile „scurse“ în presă care arătau că guvernul nu se aşteaptă la mai mult de cîteva mii de imigranţi sau faptul că ministrul de Interne, Theresa May, a amînat cu cîteva luni publicarea unui raport întocmit de experţi, care se pare că vehicula cifre similare, au fost îngropate sub valul de isterii întreţinute.

De acest fapt au profitat foarte mult extremiştii din Partidul Independenţei. Cu un discurs antieuropean şi de multe ori xenofob, Nigel Farage şi ai săi au strîns procent cu procent şi au ajuns, potrivit ultimelor sondaje, în poziţia de a putea obţine mai multe voturi decît conservatorii, la alegerile europene din luna mai. Atacurile la adresa românilor şi bulgarilor au făcut ca UKIP să ajungă de la 3%, în urmă cu cinci ani, la 25% în preferinţele pentru alegerile europene. E de aşteptat chiar ca partidul să intre pentru prima dată în Parlament, şi nu oricum, ci de pe o poziţie din care ar putea influenţa soarta viitorului guvern.

Preţul atacurilor lansate de UKIP, care vrea să-i trimită pe toţi imigranţii acasă şi îi acuză pe români şi bulgari de faptul că ridică nivelul criminalităţii, se măsoară în altfel de atacuri, rasiste de această dată. Deja au fost semnalate cazuri de români bătuţi pentru naţionalitatea lor, cu toate că poliţia s-a ferit să precizeze motivul agresiunilor, iar un medic român a trimis şi o scrisoare în care preciza că „în fiecare zi sînt întrebat de pacienţi de unde vin şi, după ce răspund, trebuie să îndur o atitudine rasistă.“

Ce s-ar putea face pentru calmarea spiritelor? l-am întrebat, la un moment dat, pe fostul primar laburist, Ken Livingstone. Era pe atunci în campanie pentru un nou mandat şi încerca să obţină voturile românilor, iar situaţia nu era încă atît de tensionată. „Răbdare“, mi-a răspuns. „Trebuie să aveţi răbdare. Presa ia mereu în vizor pe cineva. Au fost indienii, apoi polonezii, acum a venit rîndul românilor. Dar va trece. Aveţi răbdare!“

Dan Vasiliu este jurnalist la Radio România Cultural. A fost corespondent al Radio România Actualităţi la Londra.

Foto: L. Muntean