E un proiect deocamdată unic ce ar putea deveni un model sau măcar o sursă de inspirație la nivel european. Căci fără reconciliere nu putem avea nici unitate. 

În ianuarie 2003 a avut loc la Berlin un summit franco-german pentru a celebra cea de-a patruzecea aniversare a Tratatului de la Élysée. Cu ocazia acestui summit a fost convocată o adunare parlamentară a tinerilor formată din elevi de liceu din Franța și din Germania. Printre dorințele exprimate atunci s-a numărat și publicarea unui manual de istorie comun. Această revendicare, stipulată în declarația finală a adunării parlamentare, a fost preluată de Jacques Chirac și de Gerhard Schröder, care au decis să o implementeze.

Astfel a fost înființată o comisie științifică paritară, formată din specialiști francezi și germani, care a elaborat programa comună. O misiune complicată, căci, dincolo de voința politică existentă în ambele țări, mai trebuiau întrunite și condițiile administrative astfel încît elevii germani și francezi din clasele terminale să poată promova examenul de Abitur, respectiv bacalaureatul la istorie pe baza materiei comune. În plus, cum, în Germania, educația nu e un domeniu federal, ci local, a fost nevoie de negocieri suplimentare ca să se atingă consensul la nivelul celor 16 landuri pentru a putea valida programa.

Primul volum, destinat claselor terminale, urmărește istoria Europei și a lumii după 1945. În multe privințe, germanii și francezii aveau de spus același lucru și nu a fost greu să se găsească un ton comun pentru a spune o istorie comună. Capitolul despre memoria celui de-al doilea război mondial nu a trezit nici o tensiune. În schimb, un subiect sensibil a fost cel legat de rolul Statelor Unite în Europa și în lume. Istoricii francezi, marcați probabil de anumite sensibilități „gaulliste”, s-au grăbit să denunțe ambițiile de hiperputere ale Americii și riscurile imperialismului cultural american. Germanii, mai degrabă pro-atlantiști, au văzut în această critică o judecată de valoare antiamericană: ei și-ar fi dorit să prezinte SUA drept campioni ai libertății și ai democrației subliniind rolul pe care l-au jucat americanii în reconstrucția Germaniei și în lupta anticomunistă din RDG. Comunismul însuși a stîrnit polemici: avînd experiența nemijlocită a vieții în sistemul sovietic din RDG, germanii nu au nici o ezitare în a condamna regimul comunist. Francezii, în schimb, sînt mai reticenți pentru că Partidul Comunist este profund înscris în istoria stîngii franceze. Dar, pînă la urmă, și aceste obstacole de natură ideologică au fost depășite.

În cele din urmă, comitetul a ales un tandem editorial format din doi editori cu lungă experiență în publicarea de manuale: Nathan și Klett.

Apariția manualului comun de istorie a stîrnit polemici pasionante despre istoriografie și despre cum ar trebui predată istoria. Manualul însuși a fost privit cînd cu admirație, cînd cu suspiciune. I s-a reproșat, pe nedrept, că ar fi un manual „oficial” franco-german – deși el nu reprezintă o versiune comună „oficială” a istoriei, ci vine în completarea manualelor de istorie „naționale”. Și nu e nici o istorie a relațiilor franco-germane, ci un manual franco-german de istorie – o nuanță ce a scăpat unora dintre critici. I s-a mai reproșat, în fine, de către istoricul polonez Wojciech Roszkowski, că prezintă o perspectivă unică (mai exact, bilaterală) asupra istoriei postbelice din care lipsește contribuția țărilor din Estul Europei.

(Sursa: cairn.info)