Istoria secretă a răului românesc

Traian UNGUREANU
Publicat în Dilema Veche nr. 202 din 22 Dec 2007
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

Victimologia română are doi adversari foarte incomozi: istoria. Nu reuşim, adică, să desfacem, raţional, suma evenimentelor trecute, în istoria binelui şi în istoria răului românesc. Lucrăm cu ideea generală de "istorie" pe care am convertit-o într-un recitativ nevrotic, într-un fel de a vorbi obsesiv şi circular despre patimile românilor. Acest obicei de "popor necăjit" e, de fapt, o manevră foarte abilă de "mincinos instruit", un act de autopropagare încărcat de patologie. El permite subiectului să iasă în lume sub altă înfăţişare, să îşi proclame calităţile, în afara palmaresului istoric propriu-zis care zace deformat, dacă nu sfărîmat, în legendă. Realitatea istorică a devenit, astfel, sub presiunea istoriografiei oficiale şi a mitologiei publice româneşti, un document aproape irecuperabil, dar şi un autoportret în care mentalitatea naţională îşi expune resorturile. Vrem, adică, să spunem, în mod repetat, ceva foarte neadevărat despre istoria noastră şi reuşim, astfel, să spunem ceva foarte important şi în neregulă despre noi. Încercăm să mutăm centrul răspunderii cît mai departe şi facem din realitatea externă potrivnică o forţă covîrşitoare şi un alibi cuprinzător. Fuga de şi din realitate e primul indiciu al tulburărilor de personalitate. În istorie, acelaşi comportament semnalează o nemulţumire profundă şi o conştiinţă încărcată. Ce avem deci să ne reproşăm, de fiecare dată cînd descoperim, ajutaţi de istorici sau într-o discuţie de terasă, că "românii au stat în calea barbariei, au apărat Occidentul nerecunoscător (care a profitat, spre a-şi înălţa catedralele) şi s-au deprins cu vitejia, în singurătate"? Notre Dame şi cota poloneză În primul rînd: lipsa de succes istoric. Românii n-au reuşit prea mult şi prea bine, cum s-ar zice, "de la înfiinţare pînă în prezent". Ungurii, polonezii, cehii s-au bucurat de o "tragere la sorţi" mult mai norocoasă, au clădit mai mult, sînt mai prezentabili şi mai prizaţi în lumea bună. E adevărat? Nu. Am reuşit, de fapt, mult mai mult decît ne închipuim. Dacă nu izbutim să vedem ce ne-a ieşit, asta e pentru că nu vrem să judecăm raţional istoria. Cum spuneam, această situare nevrotică a rezultat într-o formă de orbire parţială care dă o importanţă ieşită din comun istoriei răului românesc şi exclude istoria binelui românesc. Să le luăm pe rînd. Istoria "vitregiilor" româneşti cuprinde desigur o exagerare uriaşă, dar nu e un fals. Ocupaţiile străine şi aservirile nefaste abundă. Dar nu sînt cu nimic mai grave sau mai frecvente decît necazurile altor popoare. La drept vorbind, nu există neamuri în carantină. Toate popoarele şi-au luat porţia de catastrofe. Istoria nu e, aşa cum ne vine nouă să credem, o formă de prăpăd "pe secţiuni". Cine crede că Occidentul şi-a răsfoit cuminte cultura, la adăpostul paravanului apărat eroic de români (şi de sîrbi - alţi bolnavi de eroism ignorat) se înşală. Mai întîi, pentru că marea cultură a Occidentului, inclusiv Catedralele, erau gata de mult. Pe la 1340, Notre Dame fusese deja predată la cheie. În al doilea rînd, adepţii eroismului românesc euro-salvator şterg, dintr-o mişcare, zbuciumul destructiv al anarhiei militare feuale, al revoluţiilor, războaielor civile şi religioase europene. La fel de greşită e ipoteza unui Occident conspirativ care a profitat de noi, spre a apăra un "occidentalism" de care occidentalii înşişi nu aveau habar, la acea dată. În plus, nu e clar de ce anume am fi apărat noi valorile Occidentului fără să ne simţim, altfel, deloc tentaţi să le preluăm. Am suferit, indiscutabil. Prezenţa răului în istoria românească e incontestabilă. Însă ea nu a atins pragul de exterminare, fixat de cota poloneză sau ucraineană sau bielorusă. Nu are rost să ne plîngem. Dacă am fi un pic mai raţionali, am avea destule motive să fim mulţumiţi. Istoria binelui românesc e prodigioasă. 1850-2007 - Loteria Română cu noroc Obişnuiţi să facem recensămîntul caragialesc al nenorocirilor (cinci secole la turci, trei la unguri, unu la fanarioţi), sărim peste situaţiile frecvente în care românii nu au fost perdanţii, ci beneficiarii istoriei. Între 1850 şi 2007, istoria binelui românesc e foarte activă. În numai 150 de ani, istoria lucrează cu o acceleraţie suspectă de proromânism. Statul român apare (tîrziu, dar nu mult mai tîrziu decît construcţiile belgiană, italiană, germană), devine stat naţional integral, supravieţuieşte catastrofei comuniste şi e reintegrat, prin admiterea în NATO şi UE. Ce ne scapă e gradul de participare extraordinar al istoriei, uluitoarea ei amabilitate constructivă, favoritismul deşănţat cu care împrejurările fac jocul românilor. Forţele istorice, pe care ne-am obişnuit să le blestemăm, lucrează de 150 de ani, vîrtos, în folosul României. În fiecare din aceste momente, centrul de densitate istorică se mută spre Est, suficient de aproape de bazinul naţional românesc. Astfel, la jumătatea secolului al XIX-lea, "chestiunea orientală" devine prima problemă a Europei, iar războiul Crimeii aduce Occidentul în atelierul istoric românesc. Primul război mondial începe foarte rău, dar sfîrşeşte teatral, cu alinierea unei constelaţii sută la sută favorabile României. Degradarea Imperiului Sovietic înlesneşte decisiv, în 1989, căderea abjectului regim comunist românesc. După 11 septembrie 2001, Estul Europei devine o zonă limitrofă vitală a centrului de operaţiuni oriental şi asta relansează candidatura României la alianţa NATO. România nu mai e parte a unui spaţiu indiferent. De la 1 ianuraie 2007, ea devine limita răsăriteană de interes şi extindere a blocului european. Abia aici e de făcut bilanţul: cîte popoare se pot lăuda cu asemenea tragere la sorţi? Olandezii, de pildă, sînt mult mai obişnuiţi cu conjuncturi nenorocoase (pe care se pricep să le transforme în împrejurări favorabile). Polonia are motive serioase să se considere capitală europeană a nenorocului. Ideea după care (doar) istoria României e egală cu suma persecuţiilor şi nedreptăţilor e o aberaţie care îndepărtează din conştiinţa publică un secol şi jumătate de-a dreptul remarcabil. Oare de ce? De ce colecţionăm autori Ne apropiem de diagnostic. Recapitulînd, comportamentul interpretativ al românilor tinde să ignore realitatea pozitivă şi să supraestimeze rolul adversităţii (o situaţie descrisă salutar de Lucian Boia, în Istorie şi mit în conştiinţa românească - Editura Humanitas, 1997). Altfel spus: răul are autor, binele nu. Ştim cine a făcut răul, dar nu ne interesează paternitatea binelui. Sîntem volubili cînd descriem regia răului, iar asta lasă să se întrevadă o mare "goană după autor", după figura unui altcineva care acoperă orizontul şi ne scoate din cauză. Această insistenţă sugerează o anume descărcare de tensiuni, provocată de excesul de atribuire. Cu cît mai largă identificarea făptaşilor, cu atît mai restrînsă cercetarea titularului prim al istoriei româneşti: românii. Vrem să ştim că istoria noastră e o paradă de nedreptăţi, tocmai pentru că le putem atribui un alt autor. În schimb, nu vrem să cercetăm paternitatea binelui şi preferăm să nu îi atribuim un autor. Nu vrem sau ne temem? Şi de ce ne-am teme? Nu cumva de bănuiala că nu ne stă prea bine în postura de autori? În fond, adevărata măsură a meritului şi a capacităţii e ce ne-am făcut nouă, cu mîna noastră. Palmaresul român-român, şi nu altceva, contează cu adevărat. De aici vin sau nu vin siguranţa, liniştea şi onoarea. În această zonă ne lămurim dacă sîntem apţi sau, dimpotrivă, avem probleme de nemărturisit. Iar acest bilanţ spune că, în ce priveşte relaţiile români-români, am făcut prea puţin sau am făcut-o lată. Asta înseamnă că nu am reuşit să construim societăţi coerente, ci am repetat modelul colectivităţilor scindate, cu elite dominante şi majorităţi mizere. Şi mai înseamnă că avem o capacitate de agregare redusă, din care au rezultat state slabe şi ordini publice profund corupte. Nu am reuşit, atît cît a ţinut de noi, să construim un sistem civilizat de relaţii, de la român la român. De aici sentimentul secret de jenă şi umilinţă pe care îl declanşează discuţiile despre realitatea istorică românească. De aici fuga după alţi autori de istorie. Marile noastre eşecuri interne pot fi, desigur, explicate. Ele au legătură cu o străveche lipsă de coeziune, cu o teamă de convieţuire pe care n-am depăşit-o niciodată. Am fost mereu o cultură lingvistică de uz personal, compatibilă cu grupurile restrînse şi înrudite: familia, clanul, reţeaua, facţiunea. Această formulă presupune excluderea grupului rival. Pe acest drum nu aveam cum să înaintăm spre o cultură socială şi politică unitară. Însă, oricare ar fi explicaţiile, aceste eşecuri de coeziune sînt permanenţe, nu accidente. Ideea după care a trebuit să aşteptăm comunismul pentru a deveni deficitari e un clişeu salvator, nu o realitate istorică. Marea întrebare nerostită a istoriei româneşti e: a avut comunismul mai mult de distrus sau mai mult de dezvoltat, în România?

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Amenda primită de o pensionară din Brașov pentru că a plantat flori în grădina blocului. „Este anormal ce se întâmplă”
Poliţia Locală Braşov a dovedit exces de zel în cazul unei femei de 76 de ani care a plantat câteva flori în zona verde a blocului în care locuia, potrivit bzb.ro.
image
Nike și Adidas, bătute de niște fete fâșnețe: invenția unei companii elvețiene fascinează lumea FOTO
Giganții de pe piața încălțărilor de alergare au înregistrat un eșec rar după un maraton major. La Boston, primele trei locuri din clasamentul feminin au fost ocupate de atlete care au purat alte mărci.
image
Joaca de-a vremea. Posibila cauză a inundațiilor catastrofale din Dubai, ploaia artificială VIDEO
Despre „însămânțarea norilor” se vorbește de mult timp, iar tehnica este folosită în multe țări care au probleme mari din cauza secetei. Sunt voci care spun că vremea ciudată din Dubai este legată de ploaia artificială creată acolo pentru a mai îmblânzi vremea.

HIstoria.ro

image
Justiția în România secolului al XIX-lea
Evoluția Ministerului Justiției urmărește, în linii mari, evoluția administrației autohtone, dar și pe cea a societății românești, în ansamblul său.
image
Operațiunea Barbarossa. 84 de avertizări cu privire la invazia germană, ignorate de Stalin
Pe 22 iunie 1941, Germania a invadat URSS în urma Operațiunii Barbarossa. Deși au primit numeroase avertizări din partea serviciilor de informații, Stalin și Uniunea Sovietică au fost luate prin surprindere.
image
Momentul abdicării lui Cuza: „În ochii lui n-am văzut niciun regret, nicio lacrimă”
Nae Orăşanu, om de încredere la Palat, îi comunicase principelui A.I. Cuza că „se pregătea ceva”.