Istoria picturii în rezumat

I. Un preambul

Spre deosebire de culturile vechi, a căror memorie a sedimentat şi care trăiesc prin vigoarea nivelului lor mediu, cultura noastră se autoreflectă în momentele ei importante şi respiră, predilect, prin personalităţi exemplare. Atunci cînd începi tîrziu şi ai încă neuronii proaspeţi, cînd musculatura vîrtoasă nu exclude tăpşanul de circumvoluţiuni şi nici foşgăitul sinapselor care absorbe totul cu lăcomia organismelor în plină creştere, cînd incendiezi etapele şi eşti zdrobit între ceea ce ar trebui să vezi în urmă şi ceea ce adulmeci înainte, soluţia optimă e să arunci în lume personaje cvasifolclorice, minţi fabuloase şi energii mitice, şi nu să produci în serie statisticieni ai reveriei, contabili scrupuloşi care se ocupă cu emisia de simţăminte şi ingineri hotarnici special amenajaţi pentru a parcela şi a gospodări insomniile naţionale. Aceste făpturi cumulative, adevărate stihii prin irepresibila lor forţă de erupţie, au tot ritmat juna istorie a culturii naţionale de la Cantemir pînă la Iorga şi Călinescu, ori de la Hasdeu pînă la Eliade. Numite în diverse feluri, dar întotdeauna prin sfera de semnificaţie a enciclopedismului şi a renascentismului, aceste personalităţi şi-au luat responsabilităţile a generaţii de sacrificaţi şi s-au pornit, cu o furie autodevoratoare, să construiască epopeic şi de cele mai multe ori din foarte puţin. Au convocat cu puterile lor mediumnice spiritele strămoşilor, au adunat cu lăcomie cioburile nefolosite în trecerea de la Eden la Istorie şi s-au pornit să croiască prometeic, să recompună schelete doar dintr-o falangă rătăcită şi apoi să anime totul printr-o vitalitate nărăvaşă ca o viitură. Aşa cum ontogeneza este cursul scurt de filogeneză, gestul lor, fascinant de cele mai multe ori, nămolos cîteodată, dar întotdeauna copleşitor prin înalta temperatură a combustiei, rezumă o întreagă istorie, cu miturile, romantismele, fabulaţiile şi puţinele ei invariabile. Dar aceste erupţii exemplare nu s-au manifestat numai în spaţiul narativ al culturii noastre, ci şi în acela al artelor plastice. În special expresiile fără tradiţie locală, cum sînt  sculptura şi, pînă la un punct, pictura de şevalet, care au fost primite de-a gata, fără o istorie limpede şi, evident, fără o memorie specifică, au generat fenomene compensatorii care au absorbit într-un singur discurs, adică în simultaneitate, varietatea formelor care n-au fost trăite în succesiune. Ceea ce sculptura europeană a experimentat într-un interval de două mii de ani, de la eroismul antic şi pînă la dizolvarea figurativului, Paciurea, de pildă, dar în mod şi mai convingător Brâncuşi sau, astăzi, Vasile Gorduz traversează în rezumat ca experienţă personală. Enciclopedismul marilor naratori deja amintiţi se regăseşte aici în inepuizabilul inventar de forme, de sensibilităţi, de percepţii şi de filosofii ale lumii vizibile care acoperă cam totul, atît prin diversitatea stilisticii, cît şi prin repetatele schimbări de perspectivă. Dar dacă enciclopedismul narativ are, în articulaţiile sale principale, o foarte puternică dominantă conservatoare, un amestec de nostalgie a originilor şi viguroasă predispoziţie profetică, omonimii lui din artele vizuale sînt mai degrabă reformatori şi au o reală aplecare spre experiment. Chiar dacă tradiţia este un reper permanent, fiind obligatoriu necesară măcar şi numai pentru a o nega, ea nu constituie o obsesie în sine, ci doar o unitate de măsură  pentru determinarea itinerariului.

II. Un arhitect al contrariilor

O personalitate de acest tip, adică enciclopedică pe stil vechi, care, într-un anume fel, reface pe spaţii mici istoria generală a picturii, dar şi aspiră, în acelaşi timp, la definirea unei imagini globale a lumii, este Horia Bernea, de la dispariţia căruia, la nici şaizeci şi doi de ani, în plină forţă fizică şi morală, s-au scurs deja două decenii.

Prezenţă copleşitoare în viaţa noastră publică din ultimele patru decenii, o vreme doar ca artist, iar, după 1990, şi ca un creator de opinie şi de instituţii, el a reuşit, prin atitudinea civică şi prin anvergura sa culturală, să-şi dobîndească un loc de neclintit în atît de versatila şi de capricioasa noastră contemporaneitate. Personalitatea lui de o mare complexitate, aşezată aparent pe un cîmp de paradoxuri, a reuşit să armonizeze elementele cele mai greu conciliabile şi să topească tot ceea ce, în alte cazuri, ar fi sfîşiat de la bun început orice tentaţie a întregului într-un adevărat sistem viu, de o mare profunzime şi de o coerenţă infailibilă. Într-un mod inexplicabil pentru cei care caută explicaţii comode şi de-a dreptul uimitor pentru cei care nu caută nici una, Horia Bernea era şi continuă să rămînă exponentul perfect al dualismului nostru fundamental, sinteza deplină a unor lumi polare pe care o geografie devenită istorie ni le-a oferit în simultaneitate. Natura lui frustă şi firea lui însetată de senzaţii proaspete şi de voluptăţi nemijlocite convieţuiau inseparabil cu un rafinament aristocratic şi cu o aspiraţie spirituală profundă, după cum memoria lui recuperatoare, interesul aproape organic pentru formele aşezate şi pentru spaţiul tradiţiei, în general, se împleteau organic cu o curiozitate de experimentator şi cu un spirit de avangardă.

Ataşat valorilor creştine şi spiritului ortodoxiei, era un militant pentru reînnoirea Bisericii şi un spirit european senin, fără crispare şi fără patetism. Încercînd şi prin pictura sa, cu precădere prin cea din ultima lui perioadă, să se apropie de spiritualitatea creştină şi de lumea eclezială, fondul său rămîne unul senzorial şi panteist, devoţiunea sa manifestîndu-se mai mult printr-o enormă vitalitate afirmativă decît prin conceptualizări, prin austerități programatice şi prin transcripţii teologice folosite ca posibil augmentativ al limbajului și al codurilor artistice propriu-zise.

Pozitivist şi dionisiac, lucid şi frămîntat de romantisme, ludic şi îngîndurat, proaspăt pînă la spontaneitate şi animat de nebănuite rigori administrative, Bernea putea să facă orice, cu aceeaşi autenticitate şi cu o egală energie. Insurgent cu exuberanţă în tinereţe, conceptualist fără a fi o natură livrescă, constructor de mari arhitecturi şi cercetător în infinitezimalul formei, pe parcursul numeroaselor sale cicluri el se mişcă liber deopotrivă în lumea austeră şi nonfigurativă a iconarilor şi în luxuria dezlănţuită a unui Vuillard sau a oricărui senzualist în plin exercițiu al experiențelor dionisiace.   

Chiar dacă fiecare dintre etapele sale, aşa cum se putea observa în ampla sa narație propusă în expoziția personală de la Muzeul Naţional de Artă, are o logică interioară proprie şi o mişcare particulară a expresiei, adevărata anvergură a personalităţii lui Bernea nu poate fi determinată decît printr-o lectură globală. Pentru că, asemenea marilor creatori, pictorul trăieşte prin cumul şi nu prin secvenţe. Doar puse cap la cap, în ordinea lor formală şi nu neapărat cronologică, ele dau dimensiunile unui sistem de gîndire care nu este exclusiv plastică, dar care nici nu încearcă să se autonomizeze faţă de ceea ce se înțelege îndeobște prin meditaţie artistică. Faptul că această gîndire specifică poate fi extrapolată, că ea reverberează într-o atitudine spirituală şi, finalmente, existenţială, ţine exclusiv de performanţa artistică, de stricteţea unei viziuni aplicate, de profunda stăpînire a tehnicilor şi nicidecum de anexarea unei retorici exterioare.

Perioada conceptual-scientistă de început, „Praporii“, „Hrana“, exterioarele şi interioarele de biserici, florile, „Grădinile“, „Stîlpii“ şi peisagistica străbătută de convulsiile vederilor toledane creează un ansamblu de o rară încordare a expresiei și a energiei lăuntrice, cu un tonus al vibrației și cu o siguranță în atitudine menţinute mereu la acelaşi nivel şi din care exultă, în toate registrele, o irepresibilă voluptate a formulării. Iar acest ansamblu, articulat subtil, dar fără concesii, trebuie privit şi înţeles dincolo de conexiunile mecanice pe care el se sprijină pentru că pictura lui Horia Bernea este ca o frază complexă, ca un discurs simfonic, cu multe subordonate şi plină de trimiteri conexe, dar al cărei înţeles final este cu mult mai cuprinzător decît suma confortabilă a enunţurilor conţinute.

III. Un post-scriptum

Caz unic în pictura noastră, şi nu doar în cea contemporană, de continuitate lăuntrică şi de permanentă reformulare exterioară, el reuşeşte să traverseze cam toate experienţele majore ale genului. Însă, în paralel cu investigaţia picturii ca limbaj, ca tehnică şi ca instrumentar, Bernea încearcă şi decodarea imaginii ca metaforă a creaţiei înseşi. Între procesul de cristalizare a obiectului plastic şi traseele devenirii, în general, pictorul sugerează o solidaritate intimă, naşterea formei din magma cromatică transformîndu-se într-un comentariu asupra naşterii pur şi simplu. Dar pentru a urmări acest traseu de la virtualitate la existenţă, de la materia indiferentă la sens, Horia Bernea răstoarnă istoria picturii. El nu porneşte de la observaţia şi însuşirea unei lumi deja constituite, aşa cum sugerează o îndelungă istorie a mimesis-ului, ca mai apoi să ajungă, refăcînd calea inversă, la stadiile primare ale limbajului – cum s-a întîmplat, de fapt, în istoria picturii unde imaginea intră într-un amplu proces de disoluţie pînă la completa abstractizare –, ci pleacă de la ultima ipostază a imaginii, de la disoluţia ei, şi o restaurează încetul cu încetul pînă îi restabileşte structurile figurative, dar nu pe acelea spontane și ingenue, ci pe acelea deslușite profund, la capătul unei complicate inițieri. Dacă, vorbind în termeni strict tehnici, istoria picturii urmăreşte deplasarea interesului de pe epica imaginii, cu nenumăratele ei denotaţii şi subtexte, pe conştiinţa de sine a mijloacelor de expresie prin care se aboleşte orice exterioritate, Bernea procedează invers. El experimentează copios un larg registru expresiv, de la incizia grafică la jocul aleatoriu al combinaţiilor cromatice şi pînă la ieşirea din suprafaţă, pentru ca, mai apoi, să coaguleze totul într-un cuprinzător discurs despre lumea creată, despre raţiunea ei ascunsă şi despre aspiraţiile spirituale pe care acestea le încorporează.

Pavel Șușară este istoric și critic de artă.

Credit foto: Tudor Marinescu