Septembrie 2001. În prima zi de grădiniță, părinții mă pasează, cu chiu, cu vai, cu lacrimi în ochi și noduri în gît, educatoarei. Străina îmi întinde mîna, eu o apuc. Mă întreabă cum mă cheamă, îi răspund. Mă trage spre sala de clasă, o urmez, fără să mai arunc vreo privire înapoi. Ai mei, neavînd de ales, își înghit emoțiile și își eliberează fiica pentru prima dată, fără un rămas bun.

Flash-forward peste 15 ani:

Septembrie 2016. Aeroportul Otopeni este plin de studenți, adolescenți care se întorc sau zboară pentru prima dată la facultățile lor din străinătate. Familia mea trage patru trollere masive după ea. La poarta de îmbarcare, stewardesa ne cere biletele. Tata, mama și soră-mea își scot biletele dus-întors, eu arăt unul doar dus. Ei sînt acolo să mă conducă și să își facă vacanța la Londra, eu emigrez.

Pe axa vieții mele se află aceste două puncte, care delimitează o porțiune considerabilă în care raportul meu cu necunoscutul s-a tot alterat, cu fluctuații ale stimei de sine, cu anxietăți și neliniște. Inițial, experiența din școala generală m-a ajutat. Din varii motive, în acei opt ani, m-am tot deplasat dintr-o clasă într alta, iar la finalul ciclului gimnazial aveam la activ patru colective diferite de elevi. Exercițiile de adaptare prin care am trecut m-au întărit și mi-au schimbat perspectiva față de necunoscut. Deși nu eram cel mai dezinvolt și mai expansiv copil, confruntarea cu integrarea într-un nou grup sau acomodarea cu un nou spațiu nu mă destabilizau deloc.

Cu anii însă, a devenit din ce în ce mai dificil, iar cînd am început liceul am realizat că nu îmi mai este atît de firesc ca pînă atunci. Acela a fost apogeul anxietății mele sociale. Cînd am realizat că toate blocajele datorate fricii încep să mă acapareze, mi-am propus să ies cît mai des din zona de confort ca să scap de ele. M-am provocat singură. M-am plasat de bunăvoie în situații incomode și m-am comportat de parcă nu aveam de ales. Dar evident că în cazul de față mereu ai de ales: să rămîi într-o zonă sigură și previzibilă sau să îți asumi un risc și să te confrunți cu necunoscutul, și implicit cu avantajul posibilității unui rezultat pozitiv și neobișnuit.

Nu am plecat din țară căutînd „ceva mai bun“. Nu am plecat pentru că eram convinsă că viața mea va fi mai deosebită, că voi fi mai fericită, că școala pe care o voi face acolo va fi calitativ superioară uneia românești. Am fost destul de privilegiată cît să îmi permit să experimentez și să decid ca, după 18 ani petrecuți în București, să schimb peisajul. Relocarea în Anglia a fost clar facilitată de susținerea părinților. Și am decis să profit de resursele primite din partea lor și să mă provoc încă o dată să mă adaptez la un mediu nou. De data asta la nivel macro, pe mai multe planuri, cu mai multe în joc.

Mutîndu-mă în Londra, mi-am călcat în picioare toate îndoielile și temerile și mi-am asumat un risc. Sînt într-un mediu complet opus celui cu care mă obișnuisem, un mediu pentru care nu știu cum m-aș fi putut pregăti în prealabil. Un mediu pe care mi-e greu să îl cuprind în cuvinte, pe care nu cred că îl înțelegi decît dacă îl simți pe pielea ta. Și mă amuz extrem de tare încercînd să mă prind cum să îl abordez și să îi dau de cap.

Din fericire, structura mea internă, din naștere, dar și prin exercițiu, se pliază ușor pe necunoscut. Nu se chircește speriată. Din contra, este fascinată de multitudinea de posibilități care se întrezăresc, prin pînza de dubii și angoasă, dincolo de granița zonei mele de confort. 

Ioana Bogdana Neagu are 20 de ani și studiază Film și Televiziune la Universitatea de Arte din Londra.

Foto: flickr